La tine alergăm, o sfinte Iosife

La tine alergăm, o sfinte Iosife în neca­zul nostru şi plini de încredere cerem ocro­tirea ta, după aceea a sfin­tei tale Soţii. Pen­tru acea sfântă legă­tură de dragoste ce te-a unit cu nepri­hănita Fecioară Născătoare de Dumnezeu şi pentru dragostea părin­tească ce ai avut-o către Pruncul Isus, te ru­găm fierbinte să priveşti cu bună­vo­inţă la moştenirea pe care Isus a do­bândit-o cu sângele Său şi prin pute­rea şi ajutorul tău să ne aperi în nevo­ile noastre.

Apără, păzitorule preaînţelepte ale dumnezeieştii Familii, neamul cel ales al lui Isus Cristos; îndepărtează de la noi, preaiubitorule Părinte, toată ciuma rătăcirilor şi a viciilor; o prea­puternicul nostru ocrotitor, vino din cer în ajutorul nostru în această luptă cu puterea întuneri­cului; şi precum odinioară ai scăpat din primejdia morţii pe pruncul Isus, de aseme­nea apără acum Sfânta Biserică a lui Dumnezeu de cursele vrăjmăşeşti şi de orice nenorocire; şi întinde pururea peste fiecare din noi ocrotirea ta, pen­tru ca sprijiniţi fiind prin pilda şi aju­torul tău, să putem trăi cu sfinţenie, murii cu evlavie şi dobândi în ceruri fericirea veşnică. Amin.

Tarziu te-am iubit (Sfântul Augustin)

Târziu Te-am iubit Frumuseţe atât de veche şi atât de nouă, târziu Te-am iubit.
Tu erai înlăuntrul meu Şi eu eram în afară şi acolo Te căutam şi mă aruncam eu – cel ce şi-a pierdut frumuseţea – asupra acestor lucruri frumoase pe care Tu le -ai făcut.
Tu erai cu mine, dar eu nu eram cu Tine. Mă ţineau departe de Tine frumoasele lucruri care, dacă nu ar fi în Tine, nu ar exista.
M-ai chemat – şi m-ai strigat şi ai rupt surzenia mea. Ai strălucit Şi ai alungat iubirea mea. Ai răspândit o mireasmă şi am respirat-o şi acum suspin după Tine. Te-am gustat şi mi-e foame şi sete. M-ai atins şi am luat foc, arzând după pacea Ta.

Sfântul Augustin, Confesiuni, Cartea a Zecea, capitolul XXVII

Act de încredinţare Mariei – Papa Francisc

Fericită Marie, Fecioară de la Fatima,
cu reînnoită recunoştinţă pentru prezenţa ta maternă
unim glasul nostru cu acela al tuturor generaţiilor
care te numesc fericită.
Celebrăm în tine marile lucrări ale lui Dumnezeu,
care nu încetează niciodată să se aplece cu milostivire asupra omenirii,
chinuite de rău şi rănite de păcat,
pentru a o vindeca şi pentru a o mântui.
Primeşte cu bunăvoinţă de Mamă
actul de încredinţare pe care astăzi îl facem cu încredere,
în faţa acestei imagini a tale aşa de îndrăgită de noi.
Suntem siguri că fiecare dintre noi este preţios în ochii tăi
şi că nimic nu-ţi este străin din tot ceea ce locuieşte în inimile noastre.
Ne lăsăm ajunşi de privirea ta preadulce
şi primim dezmierdarea mângâietoare a zâmbetului tău.
Păzeşte viaţa noastră în braţele tale;
binecuvântează şi întăreşte orice dorinţă de bine;
reînsufleţeşte şi alimentează credinţa;
susţine şi luminează speranţa;
trezeşte şi însufleţeşte caritatea;
condu-ne pe noi toţi pe drumul sfinţeniei.
Învaţă-ne însăşi iubirea ta de predilecţie
faţă de cei mici şi cei săraci,
faţă de cei excluşi şi cei suferinzi,
faţă de păcătoşi şi cei rătăciţi cu inima:
adună-i pe toţi sub ocrotirea ta
şi încredinţează-i pe toţi preaiubitului tău Fiu, Domnul nostru Isus.
Amin.

Teoria genului (gender) și pericolele sale

1. Context cultural

Teoria genului face parte din paleta largă a curentelor culturale și ideologice recente (deconstructivismul etc.), care marchează schimbările radicale din lumea de astăzi. Asemenea teorii se infiltrează viclean în mentalități, educație, cunoaștere, pornind de la nivelul individului, până la mase largi de oameni. Schimbările lor pot fi asemănate cu marile revoluții sociale sau războaie din prima parte a secolului al XX-lea.
Ele nu se mai impun prin violență fizică, ci prin insinuare, prin intermediul unor principii aparent defensive, precum cel al toleranței sociale. Mentalități prin natura lor marginale sunt apoi globalizate și impuse culturii de masă.
Aceste ideologii se apropie de noile mentalități centrate pe plăcere (hedonism modern), ce se nasc din schimbarea vieții prin condițiile  de muncă, prin deschiderea granițelor, prin promisiunile de confort sau orientarea către un consumism exacerbat.
Invocarea toleranței, ca principiu larg, generos, are drept consecință dărâmarea vechilor ierarhii de valori  și acceptarea „noilor valori” din categoria noutăților științifice (sociologice, de exemplu) sau culturale.
Toate aceste teorii au un accent pronunțat anti-tradiție și, de fapt, impun vechi utopii sociale, dar sub altă formă. Noile drepturi, arbitrare, abstracte nu au nici o legătură cu stabilitatea lumii omului sau cu binele comun. Ele vin pe fundalul unor mișcări pur culturale, cum ar fi deconstructivismul, teoriile antropologice, care pun în centrul lor omul artificial, așa-numit „cultural” sau „social”.
2. Ideologii
Teoria genului face parte din gama largă de ideologii perene, anti-tradiție și egalitariste, reînviate în formule noi. O mare parte dintre acestea ascund sub pulpană curentele feministe cele mai actuale, cum ar fi egalitarismul și diferențialismul. Acestea  două, promovate la începutul secolului XX, au drept scop obținerea egalităților în drepturi ale unor așa-zise minorități sociale. Colateral teoriei genului, dar din același trunchi, a crescut și ideologia „politically correct”, care domină viața politică și socială a SUA din ultima vreme. Egalitarismul, în viziune feministă, pornște de la copierea modelului bărbatului de către femei, pentru a contracara dominația acestuia. Diferențialismul ideologic insistă asupra diferenței dintre femei și bărbați, pentru a scoate în evidență feminitatea ca trăsătură vulnerabilă. Există în cadrul feminismului extremist și teorii care vor să distrugă heterosexualitatea, urmărind să înlăture conceptul de femeie. Acesta urmează a fi regândit în contextul noilor organizări sociale, bazată pe identitatea culturală a omului și nu pe cea biologică.
3. Ce este teoria genului?
Ideologiile care au odrăslit din teoria genului au ajuns actualmente să fie foarte radicale și puternice. Nu există argumente științifice care să stea la baza lor. Teoria genului a apărut într-o formă incipientă în anii ´60 ai secolului trecut, ca o consecință a modelor și construcțiilor culturale și sociologice. Ca teorie de bază, pornește de la diminuarea înțelegerii sexului din punct de vedere biologic și promovarea în locul lui a genului (de la gender, engl.), ca principiu de diferențiere socială. Schimbarea este motivată de ideea dominației masculine și de cea a alienării femeilor, aflate în defensivă. O astfel de delimitare a oamenilor în societate, potrivit acestor noi ideologi, ar elimina discriminarea pe motiv de „orientare sexuală” sau de „identitate de gen”.
Sexul biologic, după cum se știe, trimite direct, rațional, științific, la structura corpului uman. Iar acest concept nou, „sexul social”, propus de teoria genului, s-ar baza pe o multitudine de calități psihosociale, de comportamente și relații, formate sub influența noilor  mentalități și a culturii recente de masă. În această viziune, omul are libertatea de-a renunța sexul lui biologic și de a-și alege un „sex/gen social”.

4. Feminism și homosexualitate
Între beneficiarii teoriei genului, la loc de frunte se află ideologiile feminismului extremist și homosexualității. În diferite etape ale sale, feminismul a practicat o revoltă radicală, cerând schimbarea societății. Teoria genului constituie o nouă cale prin care feminismul încearcă să-și pună în aplicare ideologiile, acum într-un mod insinuant, fără violență fizică. În felul acesta, feminismul a devenit o componentă a unor curente culturale, sociale sau politice foarte active azi. Există forme de feminism radical, care, beneficiind de principiul toleranței, își cer drepturile de a fi în centrul societății. Radicalismul acestui feminism vizează tocmai distrugerea marilor repere și  instituții ale societății, printre care familia.
5. Consecințele teoriei genului
a. Reeducarea maselor
Această teorie se află la baza transformării lumii fără mari conflicte. Principiul larg de „societate tolerantă” ascunde în spate și promovarea ideii de homosexualitate, a feminismului, a schimbării familiei ș.a. Toate îndoctrinările noi au loc prin reeducarea maselor. Astfel, paradele gay sunt promovate de media ca festivaluri „pentru diversitate”, se promovează „nunțile” homosexuale, se desfășoară evenimente la care sunt atrase nume sonore din showbiz.  În cadrul acestor mijloace de reeducare a maselor sunt incluse filme, premiate și tot mai numeroase, despre homosexualitate. Ca și în propaganda ateistă, rămâne obligatorie anunțarea „valorilor noi”, constructe artificiale. Aici intră și descrierea pe larg a schimbărilor care au loc în aria conceptului de „orientare sexuală”. Prin cultura de masă, de divertisment, se încearcă înlăturarea normelor universale ale drepturilor internaționale. Aceste  jocuri ideologice viclene sunt conduse de mari organizații neguvernamentale, care iau ca părtași, de cele mai multe ori, partide sau chiar instituții ale statului.
b. Distrugerea familiei
Tăvălugul pornit de această teorie vizează în primul rând deconstrucția familiei și a rolului ei social. O familie nu mai este compusă dintr-un bărbat și o femeie, în accepțiune biologică, membrii ei putând opta pentru un „sex social”, adică cultural. Este deconstruită, în felul acesta chiar identitatea  sexuală a individului. În numele unei așa-numite libertăți, sunt înlăturate, mergând peste efectele ei evident păgubitoare, toate argumentele ce țin de tradiție, natură și biologie. Conform teoriilor feministe extremiste, femeia, ca să nu fie oprimată, ar trebui să nu mai existe ca „sex”[1]. Ca urmare se deschide calea pentru destrămarea familiei, pentru impunerea căsătoriilor homosexuale și poligame. În același timp, este influențată dezvoltarea tehnicilor de reproducere artificială: mamă-surogat, uter artificial sau procrearea asistată medical.
c. Deformarea educației copiilor și conflictul cu autoritatea parentală
Copiii, ca o consecință a prezenței acestei teorii în cultura de masă, în ideologiile la modă, insinuate în legislație, primesc o educație ce contravine dorinței și valorilor părinților lor. Și prin mijloacele de informare în masă, copiilor le este insuflată ideea existenței unor drepturi arbitrare, cum ar fi și dreptul de a-și alege un „sex social”. Principiul toleranței ajunge, astfel, să schimbe complet familia tradițională.
În viziunile extremiste ale teoriei genurilor, ar trebui chiar să fie eliminate din vocabular cuvintele ca „mamă” și „tată”, impunându-se folosirea termenului neutru de „părinte”. Acest fapt este deja întâlnit în Anglia, Franța sau anumite state din SUA. În educația impusă deja în școli, în cazul unor noțiuni ce țin de teoria genului, sunt folosite modele fără nici o bază reală sau științifică, fapt ce deformează viziunea generală rațională de cunoaștere. De fapt, în strategiile ideologilor teoriei genului, sistemul de învățământ constituie principala cale de distrugere în profunzime a bazelor firești ale societății, iar copiilor li se încredințează, fără voia lor și în contra valorilor părinților, rolul principal în această activitate distructivă.
Material de Larisa Iftime (Asociația Provita Media)

[1] A se vedea lucrarea filosoafei post-structuraliste americane Judith Butler, „Probleme de gen: feminismul și subminarea identității” (Gender Trouble: Feminism and the Subversion of Identity, 1990): „Femeile nu vor fi oprimate, dacă conceptul de femeie nu va mai exista”.

Family Day in Roma, 20 iunie

familyday“Pentru a promova dreptul copilului de a crește cu mama și tata, vrem să apere familia naturală de asalt care este în mod constant Supus din acest Parlament, ne dorim pentru a proteja copiii noștri de propaganda în favoarea “teoriei genului”, care avanseaza clandestin și într-o ce în ce mai îngrijorătoare în școli. “Comitetul” De mama și tata “, explică convocarea la Roma, la 20 iunie, pentru un eveniment care promite să fie impresionant în apărarea instituției căsătoriei, familia compus dintr-un bărbat și o femeie, dreptul copilului de a avea o mamă și un tată, fără să sufere, chiar de la grădiniță, propaganda de “ideologia genului” este definit de către Papa Francis “o eroare a minții omenești.” Promotorii explica: “Facem apel de mobilizare națională toți oamenii de bună voință, catolici și laici, credincioși și necredincioși, pentru a spune nu la avansul de facturi, precum factura Cirinnà, că a” ideologiei genului”sunt încoronarea. Proiectele de legi care sosesc până la legitimitatea practicii de uter pentru chirie. Ne vom întâlni în piața din Roma, aliniat în apărarea familiei și a celor mai slabi, departe de copii. “Evenimentul, care va avea loc în Piazza San Giovanni la 15:30, este sponsorizat de către Comitetul “de la mama și tata” ai cărui membri sunt personalități din diverse asociații, inclusiv Simone Pillon, Giusy D’Amico, Toni Brandi, Filippo Savarese, Constance Miriano, Mario Adinolfi, Jacopo Coghe, Maria Rachele Ruiu, Paolo Maria Floris, Alfredo Mantovano, Nicola Di Matteo. Purtătorul de cuvânt al Comitetului de Massimo Gandolfini este neurochirurg. Luni 8 Iunie la 11 Hotel Nazionale Piazza Montecitorio, va avea loc conferința de presă pentru a prezenta evenimentul.

Cât nevoie de duioşie are astăzi lumea! (Papa Francisc )

“Poporul care umbla în întuneric a văzut o lumină mare; peste cei care locuiau în ţinut întunecat a strălucit o lumină” (Is 9,1). “Un înger al Domnului s-a arătat păstorilor şi gloria lui Dumnezeu i-a învăluit în lumină” (Lc 2,9). Aşa ne prezintă liturgia din această sfântă noapte de Crăciun naşterea Mântuitorului: ca lumina care pătrunde şi risipeşte cea mai densă obscuritate. Prezenţa Domnului în mijlocul poporului său şterge povara înfrângerii şi tristeţea sclaviei şi instaurează bucuria şi veselia.

Şi noi, în această noapte binecuvântată, am venit la casa lui Dumnezeu trecând prin întunericul care învăluie pământul, dar conduşi de flacăra credinţei care luminează paşii noştri şi însufleţiţi de speranţa de a găsi “marea lumină”. Deschizând inima noastră, avem şi noi posibilitatea de a contempla minunea acelui prunc-soare care luminează orizontul care vine de sus.

Originea întunericului care învăluie lumea se pierde în noaptea timpurilor. Să ne gândim din nou la momentul întunecat în care a fost comisă prima crimă a umanităţii, când mâna lui Cain, orbit de invidie, l-a lovit mortal pe fratele Abel (cf. Gen 4,8). Astfel, cursul secolelor a fost marcat de violenţe, războaie, ură, samavolnicie. Însă Dumnezeu, care şi-a pus propriile aşteptări în omul făcut după chipul şi asemănarea sa, aştepta. El a aşteptat aşa de îndelung încât probabil că la un moment dat ar fi trebuit să renunţe. În schimb nu putea să renunţe, nu putea să se renege pe El însuşi (cf. 2Tim 2,13). De aceea a continuat să aştepte cu răbdare în faţa corupţiei oamenilor şi popoarelor. Răbdarea lui Dumnezeu. Cât este de dificil să înţelegem asta: răbdarea lui Dumnezeu faţă de noi!

De-a lungul drumului istoriei, lumina care sfâşie întunericul ne revelează că Dumnezeu este Tată şi că fidelitatea sa răbdătoare este mai puternică decât întunericul şi decât corupţia. În asta constă vestea nopţii de Crăciun. Dumnezeu nu cunoaşte pornirea de ură şi nerăbdarea; este mereu acolo, ca tatăl din parabola fiului risipitor, aşteptând să întrevadă de departe întoarcerea fiului pierdut; şi în fiecare zi, cu răbdare. Răbdarea lui Dumnezeu.

Profeţia lui Isaia vesteşte apariţia unei lumini imense care sfâşie întunericul. Ea se naşte la Betleem şi este primită de mâinile iubitoare ale Mariei, de afecţiunea lui Iosif, de uimirea păstorilor. Când îngerii le-au vestit păstorilor naşterea Răscumpărătorului, au făcut-o cu aceste cuvinte: “Acesta este semnul: veţi găsi un copil înfăşat şi culcat în iesle” (Lc 2,12). “Semnul” este tocmai umilinţa lui Dumnezeu, umilinţa lui Dumnezeu dusă la extrem; este iubirea cu care, în acea noapte, El a asumat fragilitatea noastră, suferinţa noastră, neliniştile noastre, dorinţele noastre şi limitele noastre. Mesajul pe care toţi îl aşteptau, cel pe care toţi îl căutau în adâncul sufletului propriu, nu era altul decât duioşia lui Dumnezeu: Dumnezeu care ne priveşte cu ochi plini de afecţiune, care acceptă mizeria noastră, Dumnezeu îndrăgostit de micimea noastră.

În această noapte sfântă, în timp ce-l contemplăm pe Pruncul Isus abia născut şi pus într-o iesle, suntem invitaţi să reflectăm. Cum primim duioşia lui Dumnezeu? Mă las ajuns de El, mă las îmbrăţişat, sau îl împiedic să se apropie? “Dau eu îl caut pe Domnul” – am putea să replicăm. Totuşi, cel mai important lucru nu este să-l căutăm, ci să-l lăsăm ca El să mă caute, să mă găsească şi să mă mângâie cu iubire. Aceasta este întrebarea pe care ne-o adresează Pruncul doar cu prezenţa sa: îi permit lui Dumnezeu să mă iubească?

De asemenea: avem curajul să primim cu duioşie situaţiile dificile şi problemele care ne stau alături, sau preferăm soluţiile impersonale, eventual eficiente dar lipsite de căldura Evangheliei? Cât nevoie de duioşie are astăzi lumea! Răbdarea lui Dumnezeu, apropierea lui Dumnezeu, duioşia lui Dumnezeu.

Răspunsul creştinului nu poate să fie diferit de cel pe care Dumnezeu îl dă micimii noastre. Viaţa trebuie înfruntată cu bunătate, cu blândeţe. Atunci când ne dăm seama că Dumnezeu este îndrăgostit de micimea noastră, că El însuşi se face mic pentru a ne întâlni mai bine, nu putem să nu-i deschidem inima noastră şi să-l implorăm: “Doamne, ajută-mă să fiu ca tine, dăruieşte-mi harul duioşiei în circumstanţele mai dure ale vieţii, dăruieşte-mi harul apropierii în faţa oricărei necesităţi, al blândeţii în orice conflict”.

Iubiţi fraţi şi surori, în această noapte sfântă contemplăm ieslea: acolo “poporul care umbla în întuneric a văzut o lumină mare” (Is 9,1). Au văzut-o oamenii simpli, oamenii dispuşi să primească darul lui Dumnezeu. Dimpotrivă, n-au văzut-o cei aroganţi, cei mândri, cei care stabilesc legile după propriile criterii personale, cei care asumă atitudini de închidere. Să privim ieslea şi să ne rugăm, cerând Fecioarei Maria: “O, Marie, arată-ni-l pe Isus!”.

Franciscus

Meditaţia Papei Benedict XVI în faţa Giulgiului

benedetto-xvi-sindoneIubiți prieteni!

Acesta este pentru mine un moment foarte așteptat. Am mai văzut Sfântul Giulgiu și cu o altă ocazie, dar de această dată trăiesc acest pelerinaj și această oprire cu o intensitate particulară: poate pentru că trecerea anilor mă face mai sensibil față de mesajul acestei extraordinare Icoane; poate, și aș spune mai ales, pentru că sunt aici ca și Succesor al lui Petru, și port în inima mea întreaga Biserică, mai mult, întreaga omenire. Îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru darul acestui pelerinaj, și pentru oportunitatea de a împărtăși cu voi o scurtă meditație, care mi-a fost sugerată de subtitlul acestei solemne Expuneri: „Misterul Sâmbetei celei Mari”. Se poate spune că Giulgiul este Icoana acestui mister, Icoana Sâmbetei celei Mari. Într-adevăr, este un giulgiu de înmormântare care a înfășat trupul neînsuflețit al unui om răstignit întru totul corespunzător cu ceea ce Evangheliile ne spun despre Isus, care, răstignit către amiază, și-a dat duhul către trei după-amiaza.

Sosind seara, deoarece era vineri, adică vigilia sâmbetei solemne a Paștilor, Iosif din Arimatea, un membru bogat și cu autoritate al Sinedriului, a cerut în mod curajos lui Ponțiu Pilat să poată să îl îngroape pe Isus în mormântul său cel nou, pe care l-a săpat în stâncă la mică distanță de Golgota. Obținută permisiunea, a cumpărat un giulgiu nou și, coborând trupul lui Isus de pe cruce, l-a învelit cu acel giulgiu și l-a pus în mormânt (cf. Marcu 15,42-46). Așa ne relatează Evanghelia lui Marcu, și cu el sunt în acord ceilalți evangheliști. Din acel moment, Isus a rămas în mormânt până în zorii zilei de după sâmbătă, și Giulgiul din Torino ne oferă imaginea trupului Său întins în mormânt în acel interval de timp, care a fost scurt din punct de vedere cronologic (circa o zi și jumătate), dar a fost imens, infinit în valoarea sa și în semnificația sa.

Sâmbăta Mare este ziua în care Dumnezeu se ascunde, așa cum se citește într-o veche omilie: „Ce s-a întâmplat? Astăzi pe pământ este o mare tăcere, mare tăcere și singurătate. Mare tăcere pentru că Regele doarme… Dumnezeu a murit în trup și a coborât să tulbure împărăția iadului” (Omilia la Sâmbăta Mare, PG 43,439). În Simbolul Apostolilor, noi mărturisim că Isus Cristos „a pătimit sub Ponțiu Pilat, s-a răstignit, a murit și s-a îngropat; s-a coborât în iad, a treia zi a înviat din morți”.

Iubiți frați și surori, în vremurile noastre, în mod special după ce a străbătut secolul trecut, omenirea a devenit în mod particular sensibilă la misterul Sâmbetei Mari. Ascunderea lui Dumnezeu face parte din spiritualitatea omului contemporan, într-o manieră existențială, aproape inconștientă, ca un gol în inimă care s-a tot lărgit. Spre finele secolului al XIX-lea, Nietzsche scria: „Dumnezeu e mort! Și noi l-am ucis!” Această celebră expresie, privind-o bine, este luată aproape ad literam din literatura creștină; deseori o repetăm în Calea Crucii, poate fără să ne dăm seama pe deplin de ceea ce spunem. După cele două războaie mondiale, lagăre de concentrare, gulag-uri, Hiroshima și Nagasaki, epoca noastră a devenit tot mai mult o Sâmbătă Mare: întunericul acestei zile îi interpelează pe toți cei ce se întreabă despre viață, în mod particular ne interpelează pe noi, credincioșii. Și noi avem de-a face cu acest întuneric.

Și totuși, moartea Fiului lui Dumnezeu, a lui Isus din Nazaret, are un aspect opus, cu totul pozitiv, izvor de mângâiere și de speranță. Și aceasta mă face să mă gândesc la faptul că Sfântul Giulgiu este ca un document „fotografic”, dotat cu un „pozitiv” și un „negativ”. Și într-adevăr este tocmai așa: misterul cel mai întunecat al credinței este în același timp semnul cel mai luminos al unei speranțe care nu are margini. Sâmbăta Mare este „tărâmul nimănui” între moarte și înviere, dar în acest „tărâm al nimănui” a intrat Unul, Unicul, care l-a traversat cu semnele Patimilor sale pentru om: „Passio Christi. Passio hominis”. Și Giulgiul ne vorbește exact de acel moment, dă mărturie tocmai despre acel interval unic și irepetabil în istoria omenirii și a universului, în care Dumnezeu, în Isus Cristos, a împărtășit nu numai moartea noastră, ci și rămânerea noastră în moarte. Solidaritatea cea mai radicală. În acel „timp-dincolo-de-timp”, Isus Cristos a „coborât la iad”. Ce înseamnă această expresie? Vrea să spună că Dumnezeu, care s-a făcut om, a ajuns până la punctul de a intra în singurătatea extremă și absolută a omului, unde nu ajunge nici o rază de iubire, unde domnește părăsirea totală fără nici un cuvânt de mângâiere: „în iad”. Isus Cristos, rămânând în moarte, a trecut dincolo de poarta acestei singurătăți extreme, pentru a ne conduce și pe noi să o depășim împreună cu El.

Toți am simțit uneori o senzație înfricoșătoare de părăsire, și ceea ce din moarte ne înspăimântă cel mai mult este tocmai acest lucru, așa cum ca și copii ne este frică să rămânem singuri în întuneric și numai prezența unei persoane care ne iubește ne poate liniști. Iată, tocmai aceasta s-a întâmplat în Sâmbăta Mare: în împărăția morții a răsunat glasul lui Dumnezeu. S-a întâmplat ceea ce era de neconceput: și anume, că Iubirea a pătruns „în iad”, că până și în întunericul extrem al singurătății omenești absolute noi putem să auzim un glas care ne cheamă și să găsim o mână care ne prinde și ne conduce afară. Ființa umană trăiește prin faptul că este iubită și poate iubi; și dacă în spațiul morții a pătruns iubirea, atunci și acolo a ajuns viața. În ceasul extremei singurătăți, nu vom fi niciodată singuri: „Passio Christi. Passio homini”.

Acesta este misterul Sâmbetei Mari! Tocmai de acolo, din întunericul morții Fiului lui Dumnezeu, a răsărit lumina unei speranțe noi: lumina Învierii. Și iată, mi se pare că privind acest Sfânt Giulgiu cu ochii credinței se percepe ceva din această lumină. Într-adevăr, Giulgiul a fost scufundat în acel întuneric profund, dar în același timp luminos; și eu mă gândesc că dacă mii și mii de persoane vin să îl venereze – fără a-i număra pe cei care îl contemplă prin intermediul imaginilor – este pentru că în el nu se vede doar întunericul, ci și lumina; nu atât înfrângerea vieții și a iubirii, ci mai degrabă victoria, victoria vieții asupra morții, a iubirii asupra urii; se vede, da, moartea lui Isus, dar se întrezărește și Învierea Sa; în sânul morții pulsează acum viața, deoarece locuiește în ea iubirea. Aceasta este puterea Giulgiului: din chipul acestui „Om al durerilor”, care poartă asupră-i patimile omului din orice timp și din orice loc, chiar și patimile noastre, suferințele noastre, dificultățile noastre, păcatele noastre – „Passio Christi. Passio homini” – emană o măreție solemnă, o domnie paradoxală.

Acest chip, aceste mâini și aceste picioare, această coastă, trupul acesta întreg vorbește, este el însuși un cuvânt pe care putem să îl ascultăm în tăcere. Cum vorbește Giulgiul? Vorbește prin sânge, și sângele este viață! Giulgiul este o Icoană pictată cu sânge; sângele unui om biciuit, încoronat cu spini, răstignit și rănit la coasta dreaptă. Imaginea imprimată pe Giulgiu este aceea a unui mort, dar sângele vorbește despre viața sa. Fiecare urmă de sânge vorbește despre iubire și viață. În mod special acea urmă mare din lateral, făcută de sânge și apă ieșite în cantitate mare dintr-o mare rană făcută de o suliță romană, acel sânge și acea apă vorbesc despre viață. Este ca un izvor care murmură în tăcere, și noi putem să îl auzim, putem să îl ascultăm, în liniștea Sâmbetei Mari.

Iubiți prieteni, să îl lăudăm pe Domnul întotdeauna pentru iubirea sa fidelă și milostivă. Plecând de la acest loc sfânt, să purtăm în ochi imaginea Giulgiului, să purtăm în inimă acest cuvânt de dragoste, și să-l lăudăm pe Dumnezeu cu o viață plină de credință, de speranță și de iubire. Mulțumesc.
Papa Benedict al XVI-lea

Prostitutia este o continuare a abuzului care a început mult mai devreme

prostitutia ROProstitutia nu este văzută de către femei ca o posibilă carieră. Nici o femeie nu îsi doreste să fie transformată într-o masină de făcut sex, care îndură orice perversiuni, dacă acestea au fost plătite. Datorită lipsei protectiei sociale, a ignorantei ”gulerelor albe” privind calvarul zilnic al unei prostituate, a neeficientizării aplicării legilor privind proxenetii, printr-un cinism al clientilor, femeile sunt silite să intre în prostitutie. Ele îsi vor pierde independenta, îsi vor toci sentimentele, vor fi supuse unui proces cotidian de depersonalizare, sub privirile nepăsătoare ale ”oamenilor de bine”, ”preocupati” de soarta lor. (7)

Aproximativ trei pătrimi din femeile traficate nu sunt în cunostintă de cauză asupra faptului că ele au drept destinatie cluburi de strip-tease, bordeluri ori stradă, unde sunt vândute unor cumpărători înversunati. Majoritatea femeilor caută să scape de sărăcie, de violentă si de lipsă de perspectivă, dar, intrate sub controlul pestilor ori al traficantilor, ele sunt ”călite” de prostitutie prin constrângeri fizice, sexuale si economice, prin violentă. Fără nici o altă sansă de scăpare, femeile sfârsesc prin a spera într-un eventual câstig de bani, de-ajuns pentru a-si răscumpăra datoria pentru dependenta fiecăreia de pestele său ori în descoperirea unei posibilităti de evadare. Supunerea femeilor fată de numeroasele acte sexuale nedorite generează traume ale mintii si ale corpului lor. Supravietuitoarele sistemului prostitutiei relatează adesea că fiecare act prostitutional este simtit ca un viol. În scopul îndurării multiplelor violuri ale corpului lor, femeile folosesc droguri si alcool pentru a neutraliza efectul injuriilor si al amenintărilor fizice asupra demnitătii si integritătii lor corporale. În final, sănătatea fizică si emotională a femeilor este distrusă. (4)

”Prostitutia nu reprezintă o încununare a sexualitătii feminine. Repet, femeile si copiii se supun cerintelor proxenetilor si clientilor deoarece vor bani, mâncare, adăpost, haine si NU sex. Ele nu se asociază cu proxenetii pe motiv că ar avea un apetit sexual foarte mare. Nu actionează sub influenta dorintelor lor sexuale, ele sunt folosite pentru a stimula si a satisface dorinte sexuale masculine. Nici o femeie din câte am cunoscut până acum nu a intrat în prostitutie pentru sex. După ce femeile se lasă de această meserie, nu se lamentează pe motiv că ar avea într-adevăr nevoie de sex. Prostitutia nu are nimic de-a face cu sexualitatea feminină. Ea prezintă cea mai degradantă imagine a sexualitătii feminine, înfătisându-le pe femei ca făcând un serviciu sexual bărbatului, cu o dispozitie sexuală neconditionată.
Prostitutia nu este sinonimă cu sexul. Este o violentă împotriva femeilor. Ea stă la intersectia dintre incest, viol, violentă si tortură. Dominatia bărbatilor asupra femeilor în prostitutie este o realitate tragică.” (8)

Asa cum se observă în cele trei fragmente de mai sus, femeile care intră în prostitutie nu fac acest lucru de plăcere, ci fortate de împrejurări, fie că este vorba de sărăcie, lipsa mijloacelor de supravietuire, fie un anumit context social sau familial. Cele mai multe cazuri însă ajung să se prostitueze în urma unor violuri sau agresiuni suferite în copilărie sau în adolescentă. Din studiul Prostitution in Five Countries: Violence and Post-Traumatic Stress Disorder de Melissa Farlez, Isin Baral, Merab Kiremire si Ufuk Sezgin (realizat în anul 1996, în 5 tări ale lumii), rezultă că 62% din femeile care au răspuns la chestionar au afirmat că au fost violate în copilărie, 54% din femeile intervievate au fost bătute în copilărie până la cauzarea unor răni, iar 58% au raportat un abuz sexual în copilărie, realizat în medie de patru autori. Conform cercetărilor unui psiholog american, mai mult de 90% din cele care practică prostitutia au fost victimele unui incest sau abuz sexual.
Prostitutia în sine este un viol. Prostitutia este aproape întotdeauna o continuare a abuzului care a început mult mai devreme, de obicei, acasă. Aproape toate prostituatele au povestea unui incest sau abuz sexual în copilărie sau chiar pe amândouă. Incidenta procentului de 57% a abuzului sexual la subiecti când erau copii, în această anchetă, este probabil mic. Alte studii au arătat că un număr de 55% până la 90% dintre prostituate prezintă o astfel de situatie nefericită, ceea ce înseamnă de două ori mai mult decât abuzul sexual în copilărie, prezentat de către femeile neprostituate. O copilărie a abuzului sexual creează un mediu care defineste fetele si tinerele femei ca prostituate si sclave – un auto-concept de care multe femei nu scapă niciodată. ”Prostituatele trăiesc o distrugere sistematică a personalitătii sexuale”, spune Farley. (5)
”Vârsta medie de intrare în prostitutie este de 13-14 ani. Dar aceste cifre se schimbă în timp, ele tind să se micsoreze.” (7)
Din cele de mai sus rezultă că alegerea meseriei de prostituată nu este efectiv o alegere, ci mai mult o determinare psihosocială sau familiară, produsul unei agresiuni pe care fata care ajunge să se prostitueze o suferă fizic si sufleteste înainte de a intra în prostitutie. Studiile arată că desi în trecut nu au existat experiente sexuale traumatizante, intrarea unei fete în industria sexului se va produce, de cele mai multe ori, prin violarea ei de una sau de mai multe persoane, fiind tinută izolată pentru o anumită perioadă de timp în conditii inumane (mizerie, întuneric, frig si foame). Metoda este tipică tehnicilor de reeducare în urma cărora este distrusă personalitatea femeii, rezistenta fizică si psihică sau suportul sufletesc al oricărei opozitii. Femeia devine astfel un instrument, un obiect în mâna celor care o exploatează sexual, pesti sau patroni. Violurile pe care femeia le va suferi ulterior (în medie o dată pe săptămână, vezi studiul realizat în Portland Oregon) îi vor sustine această stare de dezagregare sufletească de soc sau această anulare a personalitătii, caracterizată de lipsa oricărei vointe. După raportul dat de Consiliul pentru probleme legate de prostitutie (Council Prostitution Alternatives), femeile prostituate au fost violate aproximativ o dată pe săptămână. Odată intrată în prostitutie, femeia va suferi aproape continuu o experientă traumatizantă care conduce la dezechilibrul sau boala datorată stresului post traumatic (P.D.S.T.).
Boala – dezechilibru datorat stressului posttraumatic – este echivalentul modern al socului din bombardamente sau al epuizării de după luptă. Aceasta lasă în urmă supravietuitori coplesiti emotional de ideea pericolului fizic si torturati de cosmaruri si flash-uri recurente, uneori putând dura zeci de ani.
Pentru a efectua acest studiu prezentat la întâlnirea anuală a Asociatiei Psihologilor Americani de la San Francisco, cercetătorii au intervievat aproximativ 500 de prostituate din toată lumea si au constatat că 2/3 sufereau de dezechilibre datorate stressului posttraumatic, spre deosebire de populatia generală, din care sunt afectati mai putin de 5%.
Studii efectuate asupra veteranilor din Războiul din Vietnam au evidentiat că această boală poate fi diagnosticată la 20-30% dintre ei, ceea ce reprezintă aproximativ jumătate din cei ce prezintă probleme psihice de lungă durată.
”De fapt, trebuie să vedem în prostitutie un agent stresor traumatic”, a afirmat dr. Melissa Farley – psiholog si cercetător la KPMC din San Francisco, ce a condus studiul împreună cu colegi din Africa si din Turcia.
Utilizând o scală (folosită de cei care cercetează impactul stressului posttraumatic asupra militarilor) pentru a determina severitatea traumelor, echipa dr. Farley a descoperit că prostituatele au înregistrat o formă ceva mai severă de boală decât chiar veteranii din Vietnam, care erau în tratament.
Frecventa dezechilibrului provocat de stressul posttraumatic în rândul prostituatelor s-a dovedit a nu fi relationată cu nationalitatea sau cu locul de lucru. Era la fel de comun atât în Istambul, cât si în San Francisco, atât printre bărbatii si femeile ce lucrau în 3 bordeluri pretentioase din Johannesburg.
În contrast cu ”romantica ” viziune a prostitutiei oferită de Hollywood, ”prostitutia nu înseamnă doar alegerea unei meserii”, a spus dr. Farley. Mai mult de 90% dintre prostituatii care au participat la acest studiu au afirmat că ar dori să ”evadeze” din acest mod de viată. (5)

Sf. Tereza a Pruncului Isus” – Diverse citate

  • santa teresinaSufletul meu este în întuneric, dar sunt fericita. O, da, sunt foarte fericita fiindca nu sunt consolata, ar trebui sa ma rusinez daca iubirea mea ar fi asemanatoare cu cea a logodnicelor pamântesti, care se uita mereu la mâna logodnicului, de la care asteapta sa le aduca ceva, sau urmaresc pe fata lui zâmbetul de iubire. Tereza, mica logodnica a lui Isus, îl iubeste pe Isus pentru El însusi.
  • Vocatia mea este iubirea. – Vrei un mijloc care sa te conduca la perfectiune. Numai un singur mijloc cunosc, si acesta este iubirea.

  • Atât de mult vreau sa îl iubesc pe Isus, cum înca nimeni nu l-a iubit. De mi-ar fi dat sa-l iubesc fara margini, la infinit si pentru totdeauna! “O, dulce Isuse, numele Tau este ca mireasma, în aceasta mireasma vreau sa ma scufund.”

  • Cu orice pret vreau sa câstig cununa de lauri; daca nu cu pretul sângelui meu, atunci prin iubire!

  • Stiinta cea mai mare este iubirea, numai aceasta stiinta o doresc eu, fiindca nu am alta dorinta, decât sa-l iubesc pe Isus, cu pasiunea sfânta a iubirii curate.

  • Isus arde de nerabdarea de a coborî în inimile noastre; El apreciaza iubirea noastra mai mult decât orice cadou.

  • În linistea manastirii carmelitane am înteles care este vocatia mea: sa câstig suflete pentru iubirea Regelui ceresc, caruia vreau sa-i supun imperiul sufletelor.

  • Inima lui Isus este încântata pâna si de cele mai mici fapte facute din iubire curata.

  • Cel mai zelos suflet este acela care îndeplineste cel mai fidel orice fapta, din iubire curata.

  • Numai dragostea este aceea care ne poate face placuti în fata lui Dumnezeu, si de aceea, numai un singur lucru caut, numai o singura stradanie am – ca din toata puterea sufletului meu, cu fiecare bataie a inimii mele, pe El sa-l iubesc.

  • În cer vreau sa-mi petrec timpul facând bine pe pamânt.

  • Întotdeauna am ramas mica, fiindca nu am alta preocupare decât sa culeg flori, – florile iubirii si ale sacrificiilor, si pe acestea sa le ofer lui Dumnezeu, bucurându-l pe El.

  • Sfintii mari au lucrat pentru slava lui Dumnezeu, eu însa, fiind un suflet mititel, lucrez ca sa-i intru în voie.

  • În mâna lui Dumnezeu eu sunt o mica si modesta floare; doresc sa fiu un trandafir neînsemnat, dar la vederea si mirosul caruia sa se odihneasca ochii Lui dumnezeiesti, carora sa le ofere putina bucurie.

  • Daca vrei sa devii sfânt, îti va fi usor, un singur scop sa ai: sa-i faci bucurie lui Isus.

  • Nu vreau ca ceva sa-l întristeze pe Isus, si as vrea sa-i convertesc pe toti pacatosii, ca astfel sa-i sterg lacrimile pe care le varsa din cauza pacatosilor.

  • Vreau sa-mi adun merite, dar nu pentru mine, ci în folosul sufletelor, pentru întreaga Biserica Catolica, în final, ca sa revars trandafiri asupra lumii, atât peste cei drepti cât si peste cei pacatosi.

  • Oare ce rost ar avea daca numai atunci ar lupta omul când ar simti curaj în sine? Nu-i nimic daca nu are curaj, important este sa faca asa ca si cum ar avea!

  • Dumnezeu nu refuza niciodata primul har, care da curajul de a ne învinge pe noi însine; daca sufletul conlucreaza cu harul, imediat se lumineaza si atunci inima se întareste si omul merge din succes în succes.

  • Cât de dulce este ca în întunericul încercarilor sa-i slujesti Domnului, fiindca numai aici pe pamânt se poate trai din credinta.

  • Numai daruirea noastra totala se poate numi într-adevar iubire.

  • O, Domnul meu si Dumnezeul meu! Tu stii ca deseori, în melancolia mea, ma îndepartez de Tine, aripioarele mele curate le înmoi în mocirla pamântului. Atunci strig, ca si puiul de rândunica; gem, si gemetele mele ajung la Tine, iar Tu, o infinita milostivire, îti amitesti ca “nu ai venit sa chemi pe cei drepti ci pe cei pacatosi”.

  • Doamne, eu aleg totul! Nu vreau sa fiu un sfânt oarecare, nu mi-e frica de suferinta, nu mi-e frica de nimic, decât doar de vointa mea proprie, ia-o de la mine, eu aleg vointa ta, definitiv.

  • Daca suntem umili, acceptam cu placere ca oricine sa ne porunceasca.

  • Inima mea mica nu e nepasatoare, si tocmai pentru aceasta, ca stie sa sufere mult, foarte mult, vreau pentru Isus sa suport atâta suferinta cât pot.

  • Daca si Isus a spus ca “nimeni nu are iubire mai mare decât acela care îsi da viata pentru prietenii lui”, trebuie si noi, din iubire fata de El, sa fim gata sa-i daruim viata noastra, nu numai o data, în ceasul mortii, ci clipa de clipa, în lungul pelerinaj al unei vieti pamântesti.

  • As fi gata imediat sa zbor pe un alt câmp de lupta, necunoscut, daca Dumnezeu, comandantul meu, aceasta ar dori; n-as astepta ordinul, – un semn al mâinii Sale, un singur semn al privirii Lui mi-ar fi de ajuns.

  • Misionara as vrea sa fiu, nu numai în decursul vietii, ci de la începutul pâna la sfârsitul lumii.

  • O, cât de mult as dori sa cutreier acest pamânt întristat si, cu voce tare, sa propovaduiesc numele Tau; în întunericul pagânilor sa luminez cu lumina credintei. Pe pamântul acela plin de scaieti as planta pomul gloriei, Crucea Ta sfânta, o Rastignitul meu Logodnic…

  • Doamne Isuse Cristoase, deschide-mi cartea vietii: priveste sa vezi ce au facut sfintii pentru Tine. Toate acestea as dori sa le fac eu pentru Tine, sa îndur pentru Tine, sa rabd pentru Tine!

  • Dumnezeu apreciaza la mine faptul ca-mi place neînsemnatatea si saracia mea si ca am o încredere nemarginita în mila Lui. Iata singura mea comoara! De ce n-ar putea fi aceasta si a ta?

  • Sa-l iubim într-atât pe Isus, încât pentru El sa suportam tot ceea ce ne trimite, pâna si totala uscaciune sufleteasca. Un mare semn al iubirii este daca-l iubim pe Isus chiar si atunci când nu simtim dulcele sentiment al iubirii, acesta este într-adevar martirism. Sa murim deci în aceasta moarte martirica.

  • Nu Isus trebuie sa ne consoleze pe noi, ci noi trebuie sa aducem seninatate pe fruntea Lui, pe buzele Lui sa chemam un zâmbet. Stiu ca El are o inima foarte buna, daca te vede lacrimând, El însusi te-ar mângâia, dar apoi, întristat, ar parasi inima ta, pentru ca n-ar gasi acolo loc de odihna.

  • O, eu vad ca putini sunt aceia care lasa pe Isus sa doarma în tihna în inimile lor. Acest bun Maestru dumnezeiesc a obosit atât de mult, fiind mereu numai El bun cu sufletele, fara raspuns din partea lor, încât se grabeste la mine, caci eu îi ofer inima mea, ca sa-si gaseasca aici odihna Sa.

Avortului si pilula de a doua zi. Atentie

fetoAvortului: Este supri­mată o ființă umană care abia începe să trăiască, deci pe cât se poate imagina în mod absolut de nevinovată: niciodată n-ar putea fi considerată un agresor, cu atât mai puțin un agresor nedrept! E total încredințată ocrotirii și îngrijirii celei care o poartă în sânul său. Și totuși, uneori, tocmai ea, mama, e cea care îi decide și îi cere suprimarea și chiar o săvârșește.

Uneori există temerea că acela care se va naște va avea asemenea condiții de viață încât s-ar părea că ar fi mai bine pentru el să nu se nască. Totuși, aceste rațiuni și altele asemănătoare, oricât de grave și dramatice, nu pot justifica niciodată suprimarea deliberată a unei ființe umane nevinovate. În deciderea morții copilului încă nenăscut, sunt adesea implicate, alături de mamă, și alte persoane

Nu arareori femeia e supusă unor presiuni atât de puternice încât se simte psihologic constrânsă să cedeze avortului. În realitate, «din momentul în care ovulul este fecundat, se inaugurează o viață care nu este cea a tatălui sau a mamei, ci a unei noi ființe umane care se dezvoltă pe cont propriu. Acestei evidențe dintotdeauna […] știința genetică modernă îi aduce confirmări prețioase.

Ioan Paul al II-lea: Un gând special aș vrea să vi-l rezerv vouă, femei care ați recurs la avort. Biserica știe câte condiționări pot să fi influențat asupra hotărârii voastre și nu se îndoiește că în multe cazuri a fost vorba de o hotărâre plină de suferință, poate dramatică. Probabil că rana din sufletul vostru nu s-a închis încă. În realitate, ceea ce s-a întâmplat a fost și rămâne profund nedrept. Dar nu vă lăsați copleșite de descurajare și nu abandonați speranța. Să știți să înțelegeți, mai degrabă, ceea ce s-a petrecut și să-l interpretați în adevărul său. Dacă încă nu ați făcut-o, deschideți-vă cu umilință și încredere față de căință: Părintele a toată îndurarea vă așteaptă pentru a vă oferi iertarea și pacea sa în sacramentul Împăcării. Vă veți da seama că nimic nu e pierdut și veți putea cere iertare și copilului vostru, care acum trăiește în Domnul.

 

Pilula de a doua zi:  este un preparat de hormoni (poate conține estrogenii, progestogenii sau numai progestative), care, în termen și nu mai târziu de 72 de ore dupa actul sexual, probabil fertil, are un predominant de tip “anti-implantare “, adică, previne posibila ovulului fertilizat (care este un embrion uman), acum în dezvoltarea sa la stadiul de blastocist (5lea-6lea zi după fertilizare), de la a fi implantat in peretele uterin printr-un proces de modificare a el însuși perete.

Rezultatul final va fi, prin urmare, expulzarea și pierderea acestui embrion. Sarcina Incepe fecundare, Nu blastocistului în implantarea Peretele uterin, cum în cazul în care să fie de Incearca sau mod implicit prezenta

Numere utile:
Ești însărcinată? Doriți ajutor cu o sarcină nedorită: SOSVITA tel. 800 813000 www.sosvita.it

Ai descoperit să aștepte un copil bolnav?
Doriți suport pentru sarcina patologică și centru de ajutor pentru fetusii terminale:
LA QUERCIA MILLENARIA tel. 320 8010942 www.laquerciamillenaria.org

Vrei ca să vindece rănile unui avort voluntar
LA VIGNA DI RACHELE tel. 099 7724518 www.vignadirachele.org

Bibliografie
1) Evangelium Vitae – Giovanni Paolo II)
2) Comunicato sulla pillola del giorno dopo – Pontificia Accademia per la Vita

 

 

Optsprezece mituri despre prostituție

18 miti_11. “Prostituția este cea mai veche meserie din lume”

Haideți să schimbăm perspectiva: proxenetismul ar putea fi într-adevăr considerat cea mai veche profesie din lume. În orice caz, doar pentru că ceva există de foarte mult timp, nu înseamnă că nu poate sau nu trebuie să fie schimbat. Nu spunem: “crima a existat dintotdeauna; nu putem face nimic”. Uitați-vă de exemplu, la pedeapsa cu moartea, sau la sclavie.

2. “E o slujbă ca oricare alta”

Cunoașteți vreo altă “slujbă” unde oamenii se confruntă cu o mortalitate de 10 până la 40 de ori peste medie? Unde 60 până la 80% dintre “muncitori” experimentează abuzuri fizice și sexuale regulate? Dacă e o slujbă ca oricare alta, cum se face că atât de puține femei din Europa de Vest profită de ocazie? Cum se face că majoritatea copleșitoare sunt femei imigrante? Acest lucru înseamnă că așa-numita “slujbă” este doar pentru femeile străine? De dragul egalității dintre sexe, ar trebui să avem o campanie de promovare a ei și pentru bărbați? Există sindicate în Europa care nu văd prostituția ca pe o meserie, deoarece e incompatibilă cu siguranța și demnitatea, precum și cu progresul în carieră, asociat cu profesia.

3. “Prostituția aduce femeilor independență economică, în special emigrantelor.”

În vremuri de criză economică, cu șomaj ridicat, cu atitudini rasiste, ar fi foarte ușor de spus că prostituția e o soluție pentru femei în general și pentru imigrante în particular. Ea ar ajuta chiar la reducerea ratei șomajului, nu?! Problemele reale ale femeilor imigrante sunt: accesul pe piața forței de muncă, recunoașterea calificărilor și dreptul de reunificare a familiei. Independența economică nu ar trebui dobândită cu prețul abuzului și al vătămării. În secolul XXI ar trebuie să ne descurcăm mai bine.

18 miti_24. “Este o alegere.”

“Dacă femeile ar avea mai multe opțiuni economice în această societate, nu ar alege sa fie abuzate în prostituție”, spune Fiona Broadfoot, supraviețuitoare a prostituției din Marea Britanie. Alegerea e întotdeauna legată de un context. Astăzi, în Europa, egalitatea dintre sexe nu e o realitate: doar uitați-vă la diferențele de salarizare între femei și bărbați (16%), la prevalența violenței asupra femeilor (1 din 5 femei este victimă a violenței domestice), la stereotipurile sexiste, la subreprezentarea femeilor în afaceri, în mediul academic si în politică (doar 24% din parlamentari, la nivel național)… Într-un context în care multe femei întâmpină discriminări, sărăcie și violență, consimțământul poate fi cumparat cu bani. Cercetările mai ample arată că sărăcia, pierderea familiei, lipsa unei locuințe, dependența de droguri și istoricul unui abuz fizic sau sexual sunt factori cumulativi care le fac pe femei vulnerabile la prostituție. Mai mult decât atât, majoritatea femeilor care se prostituează o fac fiind foarte tinere. Ai dori ca fiica sau sora ta să aleagă prostituția? Ar putea începe de mâine.

5. “Prostituția aduce o mulțime de bani.”

Cui? Potrivit Interpolului din Europa, un proxenet câștigă 110.000 euro pe an pentru fiecare femeie. Dacă prostituția ar fi un job atât de bun, cum se face că cea mai mare parte a prostituatelor nu dețin o mașină, un apartament sau nu economisesc bani pentru viitor? Ideea că prostituția “aduce o mulțime de bani” e un mit. Mai mult decât atât, dezbaterea cu privire la banii câștigați din prostituție e o strategie necinstită: indiferent de sumă, prostituția înseamnă cumpărarea accesului la corpul și sexualitatea ta. Ființele umane nu au preț.

LIBERTATE SEXUALĂ?

6. “Prostituția înseamnă libertate sexuală, abolirea este anti-sex”

Mai exact: despre a cui libertate sexuală vorbim? Toată lumea e de acord că libertatea sexuală constă în a te bucura de sănătate și drepturi sexuale, bazate pe egalitate și eliberare de orice discriminare, constrângere sau violență (definiție data de OMS). Prostituția nu înseamnă sex, înseamnă putere: achiziționarea sexului este negarea dreptului celeilalte persoane la dorința sexuală. Cu alte cuvinte, cumpărarea sexului nu poate fi numită libertate sexuală. Aboliționiștii sunt pro-sex: ei vor o libertate sexuală autentică și egalitate între femei și bărbați, iar acest lucru nu poate fi realizat atâta timp cât sexualitatea e plasată în domeniul de aplicare al pieței.

7. “Prostituția este o parte a luptei istorice a femeilor de a-și controla trupul”

În anii 1970, în Europa, femeile au luptat într-adevăr pentru recunoașterea drepturilor reproductive și sexuale, în special pentru dreptul la avort în condiții de siguranță. Ele au denunțat inegalitatea structurală dintre sexe și, prin urmare, orice autoritate care caută să impună femeilor un punct de vedere: religia, tradiția și… piața! Comercializarea sexualității și a corpului femeii nu poate fi considerată parte a unei lupte pentru drepturile femeilor: prostituția se referă la bărbații care-și oferă dreptul de a cumpăra sex, nu la realizarea egalității sexuale.

8. “Unele femei pretind că e dreptul lor să se prostitueze”

Unii oameni acceptă de bună voie să lucreze pe un salariu mai mic (în special imigranții ilegal); unii chiar sunt de acord să-și vândă un organ. În ambele cazuri, societatea noastră a decis să-i protejeze pe cei vulnerabili și să garanteze o viață decentă pentru toți; de aceea, legea condamnă angajatorul sau cumpărătorul organului. În mod similar, legea ar trebui să incrimineze cumpărătorul de sex, nu persoana care se prostituează. Unele persoane ar putea pretinde că e alegerea lor să se prostitueze; dar o societate democratică nu e construită pe baza cererilor individuale care nu reflectă situația majorității. Este în joc viitorul pe care-l creăm, societatea în care vrem să trăim. În aceste zile ar trebui să ne preocupăm mai mult de drepturile femeilor și bărbaților de a NU fi în prostituție.

9. “Numai ‘lucrătorii sexuali’ ar trebui să vorbească despre prostituție, deoarece ei știu cel mai bine”.

Ar trebui ca numai femeile care au fost victime ale violenței domestice să aibă dreptul să denunțe violența partenerului? Violența domestică e cunoscută ca forma structurală de violență împotriva femeilor; care ne afectează pe toți, femei și bărbați, deoarece este vorba despre valorile sociale. Prostituția ne afectează pe toți: transmite norme și reprezentări tinerilor, este trivializată de către media și industria culturală. Nu e de mirare că insulta “curvă” este atât de larg răspândită! Mai mult, pentru fiecare “lucrător sexual” mediatizat, există mai mulți supraviețuitori ai prostituției, care vor rar să vorbească, din cauza traumei provocate de experiența lor. Și milioane de persoane care încă se prostituează, care sunt invizibile. E timpul să îi ascultăm.

18 miti_3UTILITATE SOCIALĂ?

10. “Prostituția e folositoare societății, în special bărbaților izolați social și singuri”.

Cumpărătorii de sex nu se potrivesc acestui stereotip: cercetările sociale arată că majoritatea cumpărătorilor de sex sunt oameni căsătoriți sau într-o relație și sunt mai susceptibili de a avea un număr mai mare de partenere sexuale decât restul populației masculine. Prin justificarea prostituției ca instituție socială s-ar putea presupune că unele femei trebuie sacrificate pentru “nevoile” acestor bărbați. Din fericire, tu sau sora ta/soția/fiica/prietena nu faceți parte din persoanele sacrificate. Femeile care se prostituează sunt în primul rând femei și ar trebui să se bucure de aceleași drepturi umane și demnitate.

11. “Cererea nu va dispărea niciodată”

Ce viziune tristă asupra bărbaților… potrivit acestei presupuneri, bărbații sunt conduși de instincte sexuale, nu de creier. E cu atât mai surprinzător cu cât majoritatea bărbaților NU sunt cumpărători de sex. Cererea e justificată de o anumită viziune asupra masculinității, relaționată cu virilitatea sau cu puterea, cu toate stereotipurile transmise în societatea noastră inegală. Cererea poate fi redusă prin educație, prevenire și legislație. Este atât de simplu! Fatalismul e folosit de oamenii care nu doresc schimbarea societății.

12. “Abolirea postituției ar duce la mai multe violuri”

De fapt, e exact invers: studiile arată că bărbații cumpără sex pur si simplu pentru că este posibil. Normalizarea prostituției încurajează actele de violență împotriva femeilor prin transmiterea semnalului social că femeile sunt mărfuri. Nevada, unde proxenetismul a fost dezincriminat, are cea mai mare rată de violuri dintre statele americane. Într-un studiu, 54% dintre bărbații care apelează la prostituate au recunoscut că au avut un comportament agresiv față de partenerele lor.

13. “Legalizarea prostituției e cea mai bună modalitate de garantare a accesului la drepturile de bază pentru persoanele aflate în prostituție”

Problema accesului la drepturi nu e legată de statutul legal al prostituției, ci de statutul de emigrant al fiecărei persoane: dacă te afli în mod legal într-o țară poți avea acces la drepturile fundamentale, incluzând testarea HIV și îngrijirea sănătății. Dacă nu ai documente, nu ai acces la aceste drepturi. Nu are nimic de-a face cu a practica sau nu prostituția! În Germania, doar 44 persoane sunt înregistrate ca “lucrători sexuali profesioniști” din cele 400.000 estimate ca prostituate. Legalizarea prostituției nu schimbă stigmatizarea celor care o practică.

UTOPIE?

14. “Trebuie să combatem traficul, dar 18 miti_4prostituția nu are nimic de-a face cu traficul”

Astfel de declarații contrazic realitatea: dacă prostituția nu are nimic de-a face cu traficul, pentru ce sunt traficate femeile? Potrivit datelor UE, 62% din traficul de persoane are ca scop exploatarea sexuală. Traficul e motivat de profit și are legatură directă cu piețele de prostituție, unde cererea alimentează oferta. Se estimează că veniturile din traficul de persoane pentru exploatare sexuală sunt în jur de 27,8 miliarde de dolari. Și de unde vin acești bani? De la cumpărători, ca în orice afacere! Acesta e motivul pentru care prostituția și traficul sunt legate intrinsec.

15. “Prin aplicarea modelului suedez, persoanele care se prostituează se confruntă cu mai multă violență”

Dacă clienții pot găsi femeile care se prostituează, la fel poate și poliția sau asistenții sociali. Prin incriminarea cumpărătorilor de sex, “modelul suedez” schimbă relația dintre femei și cumpărători: cumpărătorii sunt infractorii. Femei care se prostituează și care au fost în Germania (unde bordelurile sunt legale) înainte de a veni în Suedia, au declarat poliției din Stockholm că există mai multă violență în bordeluri, unde cumpărătorii de sex pot face ceea ce vor, deoarece… ei sunt “clienții”! Asistenții sociali din Suedia observă că persoanele care se prostituează se simt mai încrezătoare să vină în această țară pentru asistență. Dimpotrivă, în țările unde bordelurile sunt legale (ca Australia și Germania), furnizorii de servicii și de aplicare a legii spun că au acces limitat la aceste femei. Legalizarea prostituției nu va schimba realitatea: prostituția este o formă de violență. 68% dintre prostituate suferă de simptome ale stresului post-traumatic, la fel ca victimele torturii și ca veteranii de razboi!

16. Nu ar trebui să incriminăm cumpărătorii de sex, deoarece ei pot salva femeile sau pot identifica victimele traficului de persoane.”

Probabil ați văzut de mai multe ori filmul “Pretty woman”. Un client care salvează o femeie sau raportează un caz de trafic este, totuși, doar un alt client. Existența “clienților drăguți” nu reduce cererea, ci oferă doar o viziune romantică asupra prostituției, o viziune care nu are nimic de-a face cu realitatea. Mai mult, “clienții drăguți” sunt o minoritate neînsemnată printre cumpărătorii de sex.

17. “Aboliționiștii vor să interzică prostituția”

Există o mare diferență între abordarea prohibiționistă, care incriminează toți actorii din sistemul prostituției, incluzând persoanele care se prostituează, și abordarea aboliționistă, care vizează doar cumpărătorii, proxeneții și traficanții, cu alte cuvinte, pe aceia care dețin puterea alegerii. Penalizând pur și simplu pe toată lumea nu duce la înlăturarea cauzelor și a naturii prostituției. Abolirea se referă la înlăturarea violenței fizice și psihice inerente prostituției și prin urmare, la protejarea persoanelor afectate și incriminarea autorilor, adică a cumpărătorilor de sex și a proxeneților. Abolirea se referă numai la propunerea unei alternative concrete persoanelor care se prostituează și la schimbarea mentalității.

18. “Abolirea prostituției e o utopie”.

Abolirea prostituției nu înseamnă eradicarea ei. Violurile, crimele sau pedofilia sunt interzise, dar încă există. Ceea ce e important e norma socială transmisă prin lege: ea ancorează în drepturile omului principiul că trupul uman și sexualitatea nu sunt de vânzare. Această normă creează condițiile în care o societate a egalității să fie cu adevărat realizată.

Transl:
PRO VITA București

http://www.provitabucuresti.ro

“PRO VITA pentru Născuţi şi Nenăscuţi” – Bucureşti este dedicată protejării vieţii umane începând de la concepţie şi promovării valorilor familiei, prin educaţie eficientă, acţiune civică şi legislaţie.

Rugăciune de abandonare – Charles De Foucauld

frerecharlesTată,
mă abandonez în mâinile tale.
Fă cu mine orice îți place.
Orice ai face cu mine, îți mulțumesc.
Sunt gata la orice, primesc orice, pentru ca voința ta să se împlinească în mine şi în toate făpturile tale şi nu doresc nimic altceva, Dumnezeul meu.

Îmi aşez sufletul în mâinile tale.
Ți-l dau, Dumnezeule, cu toată dragostea inimii mele, căci te iubesc. Şi aceasta iubire mă îndeamnă cu putere să mă dăruiesc, să mă aşez în mâinile tale, fără măsură, cu nemărginită încredere, pentru că tu eşti Tatăl meu.
(Charles De Foucauld)

Despre colaborarea bărbatului şi a femeii în Biserică şi în lume

joseph-ratzingerScrisoare către episcopii Bisericii Catolice despre colaborarea bărbatului şi a femeii în Biserică şi în lume (Congregaţia pentru Doctrina )

 

Introducere

  1. Expertă în umanitate, Biserica este mereu interesată de ceea ce priveşte bărbatul şi femeia. În aceste vremuri de pe urmă s-a reflectat mult asupra demnităţii femeii, asupra drepturilor şi îndatoririlor ei în diferite sectoare ale comunităţii civile şi ecleziale. Contribuind la aprofundarea acestei tematici fundamentale, în particular prin învăţătura lui Ioan Paul al II-lea[1], Biserica este interpelată astăzi de unele curente de gândire, ale căror teze adesea nu coincid cu finalităţile autentice ale promovării femeii.

Prezentul document, după o scurtă prezentare şi evaluare critică a câtorva concepţii antropologice din zilele noastre, doreşte să propună reflecţii inspirate de date doctrinare ale antropologiei biblice – indispensabile pentru protejarea identităţii persoanei umane – referitor la unele premise pentru o corectă înţelegere a colaborării active a bărbatului şi a femeii în Biserică şi în lume, recunoscând diferenţa dintre aceştia. În plus, aceste reflecţii vor să fie un punct de plecare pentru un mod de aprofundare în cadrul Bisericii şi pentru instaurarea unui dialog cu toţi bărbaţii şi femeile de bunăvoinţă, în căutarea sinceră a adevărului şi în angajarea comună pentru dezvoltarea de relaţii tot mai autentice.

 

  1. Problema
  2. În aceşti ultimi ani s-au conturat noi tendinţe în abordarea problemei femeii. O primă tendinţă subliniază puternic condiţia de subordonare a femeii, cu scopul de a suscita o atitudine de contestare. Femeia, pentru a fi ea însăşi, se constituie ca antagonistă a bărbatului. La abuzurile de putere, ea răspunde printr-o strategie de căutare a puterii. Acest proces duce la o rivalitate între sexe, în care identitatea şi rolul unuia sunt asumate în dezavantajul celuilalt, cu consecinţa de a introduce în antropologie o confuzie dăunătoare, ale cărei aspecte secundare cele mai imediate şi nefaste se regăsesc în structura familiei.

O a doua tendinţă se distinge din prima. Pentru a evita orice supremaţie a unui sex sau a altuia, se tinde spre eliminarea diferenţelor dintre ele, acestea fiind considerate simple efecte ale unei condiţionări istorico-culturale. În această nivelare, diferenţa trupească, numită sex, este minimalizată, în timp ce dimensiunea strict culturală, numită gen, este subliniată la maximum şi considerată primară. Umbrirea diferenţei sau dualitatea sexelor produce consecinţe enorme la diverse niveluri. Această antropologie, care intenţiona să favorizeze perspective egalitariste pentru femeie, eliberând-o de orice determinism biologic, a inspirat de fapt ideologii care promovează, de exemplu, punerea în discuţie a familiei, datorită caracterului său natural biparental (alcătuită din tată şi mamă), echivalarea homosexualităţii cu heterosexualitatea, un model nou de sexualitate polimorfă.

  1. Rădăcina imediată a tendinţei mai sus-amintite se situează în contextul problematicii feminine, dar motivarea sa cea mai profundă trebuie căutată în încercarea persoanei umane de a se elibera de propriile condiţionări biologice[2]. Conform acestei perspective antropologice, natura umană nu ar avea în sine caracteristici care s-ar impune în mod absolut: orice persoană ar putea sau ar trebui să se modeleze după propriul plac, din moment ce ar fi liberă de orice predeterminare legată de constituţia sa esenţială.

Această perspectivă are multiple consecinţe. Înainte de toate consolidează ideea că eliberarea femeii comportă o critică adusă Sfintei Scripturi care ar transmite o concepţie patriarhală despre Dumnezeu, alimentată de o cultură în mod esenţial masculină. În al doilea rând, această tendinţă ar considera lipsit de importanţă şi de influenţă faptul că Fiul lui Dumnezeu a luat natura umană în forma sa masculină.

  1. În faţa acestor curente de gândire, Biserica, luminată de credinţa în Isus Cristos, vorbeşte în schimb de colaborare activă, tocmai ca o recunoaştere a însăşi diferenţei dintre bărbat şi femeie.

Pentru a înţelege mai bine fundamentul, sensul şi consecinţele acestui răspuns e bine să ne întoarcem, chiar dacă pe scurt, la Sfânta Scriptură, care este bogată şi în înţelepciune umană, şi în care acest răspuns s-a arătat în mod progresiv prin intervenţia lui Dumnezeu în favoarea omenirii[3].

 

  1. Date fundamentale ale antropologiei biblice
  2. O primă serie de texte biblice propuse spre analiză sunt primele trei capitole din cartea Genezei. Ele ne situează “în contextul acelui “principiu” biblic, în care adevărul revelat despre om ca “imagine şi asemănare a lui Dumnezeu” constituie neschimbatul fundament al întregii antropologii creştine[4].

În primul text (Gen 1,1-2,4) este descrisă puterea creatoare a cuvântului lui Dumnezeu care înfăptuieşte distincţii în haosul primordial. Apar lumina şi întunericul, marea şi uscatul, ziua şi noaptea, iarba şi copacii, peştii şi păsările, toate “după felul lor”. Ia naştere o lume orânduită pornind de la diferenţe care, pe de o parte, sunt tot atâtea promisiuni de relaţii. Iată, aşadar, schiţat cadrul general în care se situează crearea omenirii. “Şi Dumnezeu a zis: “Să facem om după chipul nostru, după asemănarea noastră”… Şi Dumnezeu a creat pe om după chipul său; l-a creat după chipul lui Dumnezeu; i-a creat de sex masculin şi de sex feminin” (Gen 1, 26-27). Omenirea este descrisă aici articulată, încă de la începuturile sale, în relaţia dintre masculin şi feminin. Această omenire sexuată este declarată în mod explicit “imagine a lui Dumnezeu”.

  1. A doua relatare a creaţiei (Gen 2,4-25) confirmă în mod irevocabil importanţa diferenţei de sex. O dată creat de Dumnezeu şi plasat în grădina a cărei gestiune o primeşte, cel care este desemnat, printr-un termen generic, ca Adam experimentează o singurătate pe care prezenţa animalelor nu reuşeşte să o umple. Are nevoie de un ajutor care să-i fie corespondent. Termenul desemnează aici nu un rol subaltern, ci un ajutor vital[5]. Scopul este de fapt de a permite ca viaţa lui Adam să nu se prăbuşească într-o confruntare sterilă şi, în cele din urmă, mortală numai cu sine însuşi. Este necesară relaţionarea cu o altă fiinţă care se află la nivelul său. Numai femeia, creată din aceeaşi “carne” şi învăluită în acelaşi mister, dă vieţii bărbatului un viitor. Aceasta se verifică la nivel ontologic, în sensul în care crearea femeii de către Dumnezeu caracterizează umanitatea ca realitate relaţională. În această întâlnire se remarcă şi cuvântul care deschide pentru prima dată gura bărbatului într-o expresie de uimire: “Iată în sfârşit aceea care este os din oasele mele şi carne din carnea mea!” (Gen 2, 23).

Femeia – a scris Sfântul Părinte referindu-se la acest text din Geneză – este un alt “eu” în umanitatea comună. Încă de la început, ei [bărbatul şi femeia] apar ca “unitate a celor doi” şi acest lucru înseamnă depăşirea singurătăţii de la început, în care bărbatul nu afla “un ajutor care să i se potrivească” (Gen 2,20). Este vorba aici doar de “ajutorul” în acţiune, în “stăpânirea pământului”? (cf. Gen 1,28). Desigur, este vorba de tovarăşa de viaţă, cu care, ca şi cu o soţie, bărbatul se poate uni devenind împreună cu ea “un singur trup” şi lăsând pentru aceasta pe “tatăl său şi pe mama sa” (cf. Gen 2,24)”[6].

Diferenţa vitală vizează comuniunea şi este trăită într-un mod pacific exprimat de tema nudităţii: “Omul şi soţia lui erau amândoi goi şi nu le era ruşine” (Gen 2,25). Astfel, trupul omenesc, marcat de pecetea masculinităţii şi a feminităţii, “include încă “de la început” atributul “nupţial”, capacitatea de a exprima iubirea: adică tocmai acea iubire în care omul-persoană devine dar şi – prin acest dar – transpune în viaţă sensul însuşi al fiinţei şi al existenţei sale”[7]. Şi, comentând tot aceste versete din cartea Genezei, Sfântul Părinte continuă: “În această particularitate a sa, trupul este expresie a spiritului şi este chemat, în misterul însuşi al creaţiei, să existe în comuniunea de persoane, “după chipul lui Dumnezeu””[8].

În aceeaşi perspectivă nupţială se înţelege în ce sens vechea relatare din cartea Genezei lasă să se înţeleagă că femeia, în esenţa sa cea mai profundă şi originară, există “pentru bărbat” (cf. 1Cor 11,9): este o afirmaţie care, departe de a evoca alienarea, exprimă un aspect fundamental al asemănării cu Sfânta Treime ale cărei persoane, o dată cu venirea lui Cristos, arată că sunt unele faţă de altele în comuniune de iubire. “În “unitatea celor doi”, bărbatul şi femeia sunt chemaţi încă de la început nu doar să existe “unul alături de celălalt” sau “împreună”, ci sunt şi chemaţi să existe în mod reciproc unul pentru celălalt… Textul din Geneză 2,18-25 indică faptul că, într-un anumit sens, căsătoria este dimensiunea primară şi fundamentală a acestei chemări. Dar nu este unica. Întreaga istorie a omului pe pământ se realizează în cadrul acestei chemări. În baza principiului existenţei reciproce “pentru” celălalt, în “comuniune” interpersonală, se dezvoltă în această istorie integrarea în omenirea însăşi, voită de Dumnezeu, a ceea ce este “masculin” şi a ceea ce este “feminin””[9].

În viziunea pacifică din încheierea celei de a doua relatări a creaţiei răsună acel “foarte bune” care încheia, în prima relatare, crearea primei perechi de oameni. În aceasta rezidă centrul planului originar al lui Dumnezeu şi al adevărului cel mai profund despre bărbat şi femeie, aşa cum i-a vrut Dumnezeu şi cum i-a creat. Oricât ar fi de bulversate şi întunecate de păcat, aceste dispoziţii originare ale Creatorului nu vor putea fi niciodată anulate.

  1. Păcatul originar alterează modul în care bărbatul şi femeia primesc şi trăiesc cuvântul lui Dumnezeu şi relaţia lor cu Creatorul. Imediat după ce le-a oferit grădina, Dumnezeu dă o poruncă pozitivă (cf. Gen 2,16), urmată de o alta negativă (cf. Gen 2,17), în care este afirmată în mod implicit diferenţa esenţială existentă între Dumnezeu şi omenire. La sugestia şarpelui, această diferenţă este contestată de bărbat şi de femeie. Ca urmare este dat peste cap şi modul în care trăiesc diferenţa lor sexuală. Relatarea din cartea Genezei stabileşte astfel o relaţie de cauză şi efect între cele două diferenţe: atunci când omenirea îl consideră pe Dumnezeu drept duşman al său, relaţia însăşi dintre bărbat şi femeie este pervertită. Atunci când această ultimă relaţie este deteriorată, accesul la chipul lui Dumnezeu riscă, la rândul său, să fie compromis.

În cuvintele pe care Dumnezeu i le adresează femeii după păcat, este exprimat, în mod lapidar, dar nu mai puţin impresionant, tipul de relaţii ce se vor instaura de-acum între bărbat şi femeie: “Dorinţa ta se va ţine după soţul tău, şi el va domina peste tine” (Gen 3,16). Va fi o relaţie în care iubirea va fi adesea denaturată din pură căutare de sine, o relaţie care ignoră şi ucide iubirea, înlocuind-o cu jugul dominării unui sex asupra celuilalt. Istoria omenirii reproduce de fapt aceste situaţii, în care este exprimată în mod deschis tripla concupiscenţă de care aminteşte sfântul Ioan, vorbind despre concupiscenţa cărnii, concupiscenţa ochilor şi mândria vieţii (cf. 1In 2,16). În această tragică situaţie se pierde egalitatea, respectul şi iubire cerute, conform planului originar al lui Dumnezeu, de relaţia dintre bărbat şi femeie.

  1. Parcurgerea din nou a acestor texte fundamentale permite reafirmarea câtorva date capitale ale antropologiei biblice.

Înainte de toate este necesar să subliniem caracterul personal al fiinţei umane. “Omul este o persoană, în egală măsură bărbatul şi femeia: ambii, de fapt, au fost creaţi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu personal”[10]. Demnitatea egală a persoanelor se realizează prin complementaritate fizică, psihologică şi ontologică, dând loc unei “unidualităţi” relaţionale armonice, pe care numai păcatul şi “structurile păcatului” înscrise în cultură au făcut-o să devină în mod potenţial conflictuală. Antropologia biblică sugerează să se abordeze în mod relaţional, nu concurenţial şi nici prin revanşă, acele probleme care la nivel public sau privat implică diferenţa de sex.

Pe lângă aceasta, trebuie relevată importanţa şi sensul diferenţei sexelor ca realitate înscrisă în mod profund în bărbat şi în femeie: “Sexualitatea caracterizează bărbatul şi femeia nu doar pe plan fizic, ci şi pe plan psihologic şi spiritual, împregnând fiecare expresie a lor”[11]. Ea nu poate fi redusă la simplul şi nesemnificativul dat biologic, ci este “o componentă fundamentală a personalităţii, un mod propriu de a fi, de a se manifesta, de a comunica cu ceilalţi, de a simţi, de a exprima şi de a trăi iubirea umană”[12]. Această capacitate de a iubi, reflecţie şi imagine a lui Dumnezeu-iubire, se exprimă în mod specific în caracterul nupţial al trupului, în care se înscrie masculinitatea şi feminitatea persoanei.

Este vorba de dimensiunea antropologică a sexualităţii, inseparabilă de cea teologică. Creatura umană, în unitatea sa de suflet şi trup, este calificată încă de la început de relaţia cu celălalt eu. Această relaţie se prezintă mereu bună şi alterată în acelaşi timp. Este bună, e o bunătate originară declarată de Dumnezeu încă din primul moment al creaţiei. Dar este şi alterată de lipsa de armonie dintre Dumnezeu şi omenirea lovită de păcat. Această alterare nu corespunde însă nici planului iniţial al lui Dumnezeu în ce priveşte bărbatul şi femeia, nici adevărului relaţiei sexelor. De aici rezultă că această relaţie bună, dar rănită, are nevoie de vindecare.

Care pot fi căile acestei vindecări? Considerarea şi analizarea problemelor inerente ale relaţiei sexelor doar plecând de la o situaţie marcată de păcat ar putea face în mod necesar ca gândirea să se întoarcă la greşelile amintite mai devreme.

Este, aşadar, necesar să frângem această logică a păcatului şi să căutăm o cale de ieşire care să permită eliminarea ei din inima omului păcătos. O orientare clară în acest sens ne este oferită de făgăduinţa divină a unui Mântuitor, în care sunt implicaţi “femeia” şi “sămânţa” (cf. Gen 3,15). Este o făgăduinţă care, înainte de a se realiza, cunoaşte o îndelungată pregătire în istorie.

  1. O primă izbândă asupra răului este reprezentată de istoria lui Noe, om drept, care, călăuzit de Dumnezeu, scapă de potop împreună cu familia lui şi diverse specii de animale (cf. Gen 6-9). Însă speranţa mântuirii se confirmă mai ales în alegerea divină a lui Abraham şi a descendenţei sale (cf. Gen 12,1 ş.u.). Dumnezeu începe astfel să-şi dezvăluie chipul, pentru ca prin poporul ales omenirea să înveţe calea asemănării divine, adică a sfinţeniei, şi deci a schimbării inimii. Printre multele modalităţi prin care Dumnezeu se revelează poporului său (cf. Evr 1,1), conform unei pedagogii îndelungate şi plină de răbdare, se numără şi referinţa frecventă la tema alianţei bărbatului şi a femeii. Acest lucru este paradoxal, dacă se ia în consideraţie drama evocată în cartea Genezei şi replica foarte concretă a acesteia din vremea profeţilor, precum şi amestecul dintre sacru şi sexualitate prezent în religiile din jurul Israelului. Şi totuşi, acest simbolism apare drept indispensabil pentru a înţelege modul în care Dumnezeu iubeşte poporul său: Dumnezeu se face cunoscut ca Mire care iubeşte Israelul, mireasa sa.

Dacă în această relaţie Dumnezeu este descris ca un “Dumnezeu gelos” (cf. Ex 20,5; Nah 1,2) iar Israel este denunţat ca mireasă “adulteră” sau “prostituată” (cf. Os 2,4-15; Ez 16,15-34) motivul este faptul că speranţa, întărită de cuvântul profeţilor, este tocmai aceea de a vedea noul Ierusalim devenind mireasa desăvârşită: “Cum se uneşte un tânăr cu o fecioară, aşa se vor uni fiii tăi cu tine; şi cum se bucură mirele de mireasa lui, aşa se va bucura Dumnezeu de tine” (Is 62,5). Recreată “în dreptate, în judecată, în mare bunătate şi în îndurare” (Os 2,21), cea care se îndepărtase pentru a căuta viaţa şi fericirea în dumnezeii falşi se va întoarce şi-i va cânta aceluia care va vorbi inimii sale, “ca în zilele tinereţii ei” (Os 2,17) şi pe care îl va auzi spunând: “Creatorul tău este soţul tău” (Is 54,5). În realitate este acelaşi lucru care se afirmă atunci când, în paralel cu misterul lucrării pe care Dumnezeu o înfăptuieşte prin figura masculină a slujitorului suferind, cartea lui Isaia evocă figura feminină a Sionului împodobită cu o transcendenţă şi o sfinţenie care prefigurează darul mântuirii destinat Israelului.

Cântarea Cântărilor reprezintă fără îndoială un moment privilegiat în utilizarea acestei modalităţi de revelare. În cuvintele unei iubiri atât de umane, care celebrează frumuseţea trupurilor şi fericirea căutării reciproce, se exprimă de asemenea iubirea divină faţă de poporul său. Biserica nu s-a înşelat, aşadar, atunci când a recunoscut în cutezanţa de a uni, prin angajamentul care are aceleaşi forme, ceea ce este cel mai uman cu ceea ce este cel mai divin, misterul relaţiei sale cu Cristos.

De-a lungul întregului Vechi Testament se configurează o istorie a mântuirii care pune în mod simultan în joc participarea masculinului şi a femininului. Termenii de mire şi mireasă sau chiar de alianţă, prin care este caracterizată dinamica mântuirii, deşi au o evidentă dimensiune metaforică, sunt mai mult decât simple metafore. Acest vocabular nupţial priveşte însăşi natura relaţiei pe care Dumnezeu o stabileşte cu poporul său, chiar dacă această relaţie este mai amplă decât ceea ce se poate trăi în experienţa nupţială umană. La fel, aceleaşi condiţii concrete ale mântuirii sunt în joc în modul în care profeţii precum cele ale lui Isaia asociază roluri masculine şi feminine în vestirea şi prefigurarea operei mântuirii pe care Dumnezeu este pe cale să o săvârşească. Această mântuire îl îndrumă pe cititor atât spre figura masculină a slujitorului suferind, cât şi spre figura feminină a Sionului. Profeţiile lui Isaia, de fapt, alternează această figură cu cea a slujitorului lui Dumnezeu, înainte de a culmina, în finalul cărţii, cu viziunea misterioasă a Ierusalimului care naşte un popor într-o singură zi (cf. Is 66,7-14), profeţie a marii noutăţi pe care Dumnezeu este pe cale să o împlinească (cf. Is 48,6-8).

  1. În Noul Testament îşi află împlinirea toate aceste prefigurări. Pe de o parte Maria, ca fiică aleasă a Sionului, în feminitatea ei, recapitulează şi transfigurează condiţia de Israel / mireasă în aşteptarea zilei mântuirii sale. Pe de altă parte, masculinitatea Fiului permite să se recunoască cum Isus asumă în persoana sa tot ceea ce simbolismul veterotestamentar aplicase la iubirea lui Dumnezeu faţă de poporul său, descris ca iubire a unui mire faţă de mireasa sa. Figura lui Isus şi a Mariei, mama sa, nu doar asigură continuitate Vechiului Testament prin cel Nou, ci merge mai departe, din moment ce prin Isus Cristos apare – cum spune sfântul Irineu – “orice noutate”[13].

Acest aspect este pus în evidenţă în mod deosebit de Evanghelia după Ioan. În scena nunţii din Cana, de exemplu, Isus este solicitat de către mama lui, numită “femeie”, să ofere ca semn vinul nou al viitoarei nunţi cu omenirea (cf. In 2,1-12). Această nuntă mesianică se realizează pe cruce unde, tot în prezenţa mamei, indicată drept “femeie”, va ţâşni din inima străpunsă a celui răstignit sângele-vin al noii alianţe (cf. In 19,25- 27.34)[14]. Aşadar, nu trebuie să ne surprindă dacă Ioan Botezătorul, întrebat despre identitatea sa, se prezintă drept “prietenul mirelui”, care se bucură atunci când aude glasul mirelui şi trebuie să se micşoreze la venirea lui: “Cel care are mireasa este mirele. Prietenul mirelui, care stă şi ascultă, se bucură mult la glasul mirelui. Aşadar, această bucurie a mea este acum deplină. El trebuie să crească, iar eu să mă micşorez” (In 3,29-30)[15].

În activitatea sa apostolică, Paul dezvoltă întregul sens nupţial al mântuirii concepând viaţa creştină ca un mister nupţial. Îi scrie Bisericii din Corint înfiinţată de el: “Sunt gelos pe voi cu gelozia lui Dumnezeu, întrucât v-am logodit ca pe o fecioară neprihănită cu un singur mire, Cristos” (2Cor 11,2).

În Scrisoarea către Efeseni relaţia nupţială dintre Cristos şi Biserică este reluată şi aprofundată pe larg. În noul legământ mireasa iubită este Biserica, iar – aşa cum învaţă Sfântul Părinte în Scrisoarea către familii – “această mireasă, despre care vorbeşte Scrisoarea către Efeseni, este prezentă în orice botezat şi este ca o persoană care se oferă privirii Mirelui său. El “a iubit Biserica şi s-a dat pe sine pentru ea… ca să şi-o prezinte sieşi ca o Biserică glorioasă, fără să aibă vreo pată sau rid sau ceva asemănător, ci să fie sfântă şi neprihănită (Ef 5,25-27)””[16].

Meditând, aşadar, asupra unirii bărbatului şi a femeii, aşa cum este descrisă în momentul creaţiei lumii (cf. Gen 2,24), apostolul exclamă: “Misterul acestea este mare: eu o spun cu privire la Cristos şi la Biserică” (Ef 5,32). Iubirea bărbatului şi a femeii trăită în puterea vieţii baptismale devine sacrament al iubirii lui Cristos şi a Bisericii, mărturie adusă misterului de fidelitate şi de unitate din care se naşte “noua Evă” şi din care aceasta trăieşte în itinerarul ei pe pământ în aşteptarea împlinirii nunţii veşnice.

  1. Inseraţi în misterul pascal şi deveniţi semne vii ale iubirii lui Cristos şi a Bisericii, soţii creştini sunt reînnoiţi în inima lor şi pot evita raporturile marcate de concupiscenţă şi tendinţa spre aservire pe care îndepărtarea de Dumnezeu prin păcat a introdus-o în prima pereche. Pentru ei bunătatea iubirii, a cărei nostalgie o păstra dorinţa umană rănită, se revelează cu accente şi posibilităţi noi. În această lumină, Isus, în faţa întrebării despre divorţ (cf. Mt 19,3-9), poate aminti exigenţele legământului dintre bărbat şi femeie voite de Dumnezeu de la început, adică înainte de apariţia păcatului care justificase rânduielile succesive ale legii mozaice. Departe de a fi impunerea unei orânduiri rigide şi intransigente, acest cuvânt al lui Isus este de fapt proclamarea unei “veşti bune”, aceea a fidelităţii, mai puternice decât păcatul. În puterea învierii este cu putinţă izbânda fidelităţii asupra slăbiciunilor, asupra rănilor suferite şi asupra păcatelor perechilor de oameni. În harul lui Cristos care reînnoieşte inima lor, bărbatul şi femeia devin capabili să se elibereze de păcat şi să cunoască bucuria dăruirii reciproce.
  2. “Toţi câţi aţi fost botezaţi în Cristos v-aţi îmbrăcat în Cristos… nu mai este… nici bărbat şi nici femeie”, le scrie sfântul Paul galatenilor (3,27-28). Apostolul nu declară aici decăzută distincţia bărbat-femeie, despre care în alt loc spune că aparţine planului lui Dumnezeu. Ceea ce vrea să spună este mai degrabă faptul că în Cristos, rivalitatea, duşmănia şi violenţa care desfigurau relaţia bărbatului şi a femeii pot fi şi sunt depăşite. În acest sens, este reafirmată mai mult ca oricând distincţia bărbatului şi a femeii, care, de altfel, însoţeşte până la capăt revelaţia biblică. În ceasul final al istoriei prezente, în timp ce se profilează în Apocalipsa lui Ioan “un cer nou” şi “un pământ nou” (Ap 21,1), este prezentat în viziune un Ierusalim feminin “ca o mireasă împodobită pentru mirele ei” (Ap 21,2). Revelaţia însăşi se încheie cu cuvântul miresei şi al Duhului care imploră venirea mirelui: “Vino, Doamne Isuse” (Ap 22,20).

Masculinul şi femininul sunt astfel revelate ca aparţinând din punct de vedere ontologic creaţiei,şi deci sunt destinate să dureze dincolo de timpul prezent, evident într-o formă transfigurată. Astfel, ele caracterizează iubirea care “nu încetează niciodată” (1Cor 13,8), deşi devine trecătoare expresia temporară şi pământească a sexualităţii, îndreptată spre un regim de viaţă marcată de generaţii şi de moarte. Celibatul pentru împărăţia lui Dumnezeu vrea să fie profeţia acestei forme de existenţă masculine şi feminine. Pentru cei care îl trăiesc ea anticipă realitatea unei vieţi care, deşi rămâne cea a unui bărbat şi a unei femei, nu va mai fi supusă limitelor prezente ale relaţiei conjugale (cf. Mt 22,30). În plus, pentru cei care trăiesc viaţa conjugală, această stare devine amintirea şi profeţia împlinirii pe care relaţia lor o va afla în întâlnirea faţă în faţă cu Dumnezeu.

Distincţi încă de la începutul creaţiei şi rămânând astfel în însuşi centrul veşniciei, bărbatul şi femeia, inseraţi în misterul pascal al lui Cristos, nu mai simt diferenţa lor ca pe un motiv de discordie care să fie depăşită prin negare sau prin aducerea la acelaşi nivel, ci ca pe o posibilitate de colaborare care are nevoie să fie cultivată prin respectul reciproc al distincţiei. De aici se deschid perspective noi pentru o înţelegere mai profundă a demnităţii femeii şi a rolului ei în societatea umană şi în Biserică.

 

III. Actualitatea valorilor feminine în viaţa societăţii

  1. Printre valorile fundamentale legate de viaţa concretă a femeii, se află ceea ce a fost numit drept “capacitate pentru celălalt”. În ciuda faptului că un anumit discurs feminist revendică exigenţele “pentru ea însăşi”, femeia păstrează intuiţia profundă că ceea ce este mai bun în viaţa ei constă în activităţi orientate spre trezirea celuilalt, spre creşterea lui, spre ocrotirea lui.

Această intuiţie este legată de capacitatea ei fizică de a da viaţă. Trăită sau potenţială, această capacitate este o realitate care structurează personalitatea feminină în profunzime. Îi consimte să capete curând maturitate, sensul gravităţii vieţii şi a responsabilităţii pe care aceasta o implică. Dezvoltă în ea şi respectul faţă de ce este concret, care se opune abstracţiilor adesea letale pentru existenţa indivizilor şi a societăţii. În fine, ea este cea care, chiar şi în situaţiile cele mai disperate – iar istoria din trecut şi din prezent dă mărturie despre acest lucru – posedă o capacitate unică de a rezista în aversiuni, de a face viaţa posibilă chiar şi în situaţii extreme, de a păstra un sens puternic al viitorului şi, în fine, de a aminti cu lacrimi preţul fiecărei vieţi omeneşti.

Chiar dacă maternitatea este un element cheie al identităţii feminine, acest lucru nu autorizează deloc pe cineva să considere femeia doar sub aspectul procreării biologice. În acest sens, pot exista grave exagerări care exaltă fecunditatea biologică în termeni vitali şi care sunt adesea însoţiţi de un periculos dispreţ faţă de femeie. Existenţa vocaţiei creştine la virginitate, respect curajos faţă de tradiţia veterotestamentară şi faţă de exigenţele multor societăţi umane, este în acest sens de foarte mare importanţă[17]. Ea contestă în mod radical orice pretenţie de a închide femeile într-un destin care ar fi pur şi simplu biologic. Aşa cum virginitatea primeşte din maternitatea fizică referinţa că nu există vocaţie creştină decât în dăruirea concretă de sine celuilalt, tot la fel maternitatea fizică primeşte din virginitate referinţa dimensiunii sale fundamental spirituale: celălalt nu este generat doar mulţumindu-se să dea viaţă fizică. Acest lucru înseamnă că maternitatea poate afla forme de împlinire deplină chiar şi acolo unde nu există generare fizică[18].

În această perspectivă, se înţelege rolul de neînlocuit al femeii în toate aspectele vieţii de familie şi a celei sociale care implică relaţii umane şi îngrijirea celuilalt. Aici se arată cu claritate ceea ce Ioan Paul al II-lea numea geniul femeii[19]. Acest lucru implică înainte de toate necesitatea ca femeile să fie prezente în mod activ şi cu fermitate în familie, “societate primordială şi, într-un sens, “suverană””[20], deoarece, înainte de toate, aici se conturează chipul unui popor, aici membrii acestuia primesc învăţăturile de bază. Ei învaţă să iubească întrucât sunt iubiţi în mod gratuit, învaţă respectul faţă de orice altă persoană întrucât sunt respectaţi, învaţă să cunoască chipul lui Dumnezeu întrucât primesc prima revelare a acestuia de la un tată şi o mamă plini de atenţie. Ori de câte ori lipsesc aceste experienţe de bază, întreaga societate suferă violenţă şi devine, la rândul ei, generatoare de multiple violenţe. Acest lucru implică în plus necesitatea ca femeile să fie prezente în lumea muncii şi a organizării sociale şi să aibă acces la locuri de responsabilitate care să le ofere posibilitatea de a inspira politicile naţiunilor şi de a promova soluţii la problemele economice şi sociale.

În acest sens, totuşi nu se poate uita faptul că împletirea celor două activităţi – familia şi serviciul – capătă, în cazul femeii, caracteristici diverse de cele ale bărbatului. De aceea se pune problema armonizării legislaţiei şi a organizării muncii cu exigenţele misiunii femeii în sânul familiei. Problema nu este doar de ordin juridic, economic şi organizatoric; înainte de toate este o problemă de mentalitate, de cultură şi de respect. Într-adevăr, este necesară o justă evaluare a muncii depuse de femeie în familie. Astfel, femeile care doresc aceasta în mod liber vor putea să dedice întreg timpul lor muncii casnice, fără a fi stigmatizate din punct de vedere social şi penalizate economic, în timp ce acelea care doresc să desfăşoare şi alte munci o vor putea face cu orare adecvate, fără a fi puse în faţa alternativei de a-şi mortifica viaţa de familie sau de a suferi o situaţie obişnuită de stres care nu favorizează nici echilibrul personal, nici armonia familială. Aşa cum a scris Ioan Paul al II-lea, “va fi spre cinstea societăţii să dea posibilitatea mamei – fără a împiedica libertatea, fără discriminare psihologică sau practică, fără penalizare în ce priveşte colegele ei – să se dedice îngrijirii şi educării fiilor conform nevoilor diferenţiate ale vârstei lor”[21].

  1. Oricum, este oportun să amintim că valorile feminine, evocate acum, sunt înainte de toate valori umane: condiţia umană, a bărbatului şi a femeii, creaţi după chipul lui Dumnezeu, este una singură şi indivizibilă. Numai pentru că femeile sunt într-o mai strânsă sintonie cu aceste valori ele pot fi referinţa şi semnul privilegiat al acestora. Însă, în ultimă analiză, fiecare fiinţă umană, bărbat şi femeie, este destinată să fie “pentru celălalt”. În această perspectivă, ceea ce este numit “feminitate” este mai mult decât un simplu atribut al sexului feminin. Termenul desemnează de fapt capacitatea fundamental umană de a trăi pentru celălalt şi datorită celuilalt.

De aceea promovarea femeii în sânul societăţii trebuie să fie înţeleasă şi voită ca o umanizare realizată prin acele valori redescoperite datorită femeilor. Fiecare perspectivă care intenţionează să se propună ca o luptă a sexelor este doar o iluzie şi un pericol: ar duce la situaţii de segregare şi de competiţie între bărbaţi şi femei şi ar promova un solipsism care se alimentează dintr-o falsă concepţie despre libertate.

Fără vreo prejudecată în ce priveşte eforturile pentru a promova drepturile la care femeile pot aspira în societate şi în familie, aceste observaţii doresc în schimb să corecteze perspectiva care consideră bărbaţii drept duşmani care trebuie învinşi. Relaţia bărbat-femeie nu poate pretinde să afle condiţia sa corectă într-un fel de contrapoziţionare lipsită de încredere şi defensivă. Este necesar ca această relaţie să fie trăită în pacea şi fericirea iubirii împărtăşite.

La un nivel mai concret, politicile sociale – educative, familiale, lucrative, de acces la servicii, de participare civică – dacă, pe de o parte, trebuie să combată fiecare nedreaptă discriminare sexuală, pe de alta, trebuie să ştie să asculte aspiraţiile şi să individualizeze nevoile fiecăruia. Apărarea şi promovarea demnităţii egale şi a valorilor comune personale trebuie să fie armonizate cu atenta recunoaştere a diferenţei şi a reciprocităţii acolo unde acest lucru este cerut de realizarea propriei umanităţi masculine sau feminine.

 

  1. Actualitatea valorilor feminine în viaţa Bisericii
  2. În ce priveşte Biserica, semnul femeii este mai mult decât oricând central şi fecund. Acest lucru depinde de identitatea însăşi a Bisericii, pe care ea o primeşte de la Dumnezeu şi o acceptă în credinţă. De această identitate “mistică”, profundă, esenţială, trebuie să ţinem cont reflectând asupra rolurilor respective ale bărbatului şi femeii în Biserică.

Încă din primele generaţii creştine, Biserica s-a considerat ca o comunitate, generată de Cristos şi legată de el printr-o relaţie de iubire, a cărei experienţă nupţială este expresia cea mai bună. De aici derivă faptul că prima îndatorire a Bisericii este aceea de a rămâne în prezenţa acestui mister al iubirii lui Dumnezeu, manifestat în Cristos Isus, de a-l contempla şi celebra. În acest sens, figura Mariei constituie în Biserică referinţa fundamentală. S-ar putea spune, printr-o metaforă, că Maria îndreaptă spre Biserică oglinda în care ea este invitată să recunoască identitatea sa, precum şi dispoziţiile inimii, atitudinile şi gesturile pe care Dumnezeu le aşteaptă de la ea.

Existenţa Mariei este o invitaţie făcută Bisericii de a înrădăcina existenţa proprie în ascultarea şi primirea cuvântului lui Dumnezeu, deoarece credinţa nu este atât căutare a lui Dumnezeu din partea fiinţei umane, cât mai degrabă recunoaşterea din partea omului a faptului că Dumnezeu vine la el, îl vizitează şi-i vorbeşte. Această credinţă, prin care “la Dumnezeu nimic nu este cu neputinţă” (cf. Gen 18,14; Lc 1,37), trăieşte şi este aprofundată în ascultarea umilă şi iubitoare prin care Biserica ştie să-i spună Tatălui: “Fie mie după cuvântul tău” (Lc 1,38). Credinţa trimite încontinuu la Isus – “Faceţi tot ce vă va spune” (In 2,5) – şi-l însoţeşte în drumul său până la picioarele crucii. Maria, în ceasul cel mai întunecat, persistă curajoasă în fidelitate, cu unica siguranţă a încrederii în cuvântul lui Dumnezeu.

Tot de la Maria Biserica învaţă să cunoască intimitatea lui Cristos. Maria, care l-a purtat în mâinile sale pe micul prunc din Betleem, învaţă să cunoască infinita umilinţă a lui Dumnezeu. Ea, care a primit în braţele sale trupul martirizat al lui Isus dat jos de pe cruce, îi arată Bisericii cum să adune toate vieţile desfigurate în această lume de violenţă şi de păcat. De la Maria Biserica învaţă sensul forţei iubirii, aşa cum Dumnezeu o explică şi o revelează în însăşi viaţa Fiului preaiubit: “I-a risipit pe cei mândri cu planurile inimii lor…, i-a înălţat pe cei umili” (Lc 1,51-52). Tot de la Maria discipolii lui Cristos primesc sensul şi gustul laudei în faţa lucrării mâinilor lui Dumnezeu: “Cel Puternic mi-a făcut lucruri mari” (Lc 1,49). Ei învaţă că sunt în lume pentru a păstra amintirea acestor “lucruri mari” şi pentru a veghea aşteptând ziua Domnului.

  1. Cu toate acestea, a privi spre Maria şi a o imita nu înseamnă a destina Biserica unei pasivităţi inspirate de o concepţie depăşită a feminităţii şi a o condamna la o vulnerabilitate periculoasă, într-o lume în care ceea ce contează este mai ales stăpânirea şi puterea. În realitate drumul lui Cristos nu este nici cel al stăpânirii (cf. Fil 2,6), nici cel al puterii, aşa cum înţelege lumea (cf. In 18,36). De la Fiul lui Dumnezeu se poate învăţa că această “pasivitate” este în realitate calea iubirii, este o putere regească învingătoare a violenţei, este “pasiune” care salvează lumea de la păcat şi moarte şi recreează omenirea. Încredinţându-l pe apostolul Ioan Maicii sale, cel răstignit invită Biserica sa să înveţe de la Maria taina iubirii care triumfă.

Departe de a conferi Bisericii o identitate întemeiată pe un model contingent de feminitate, referinţa la Maria împreună cu dispoziţia la ascultare, la primire, la umilinţă, la fidelitate, la laudă şi la aşteptare situează Biserica în continuitatea istoriei spirituale a lui Israel. Aceste atitudini devin, în Isus şi prin el, vocaţia fiecărui botezat. Pornind de la condiţiile, de la stările de viaţă, de la diversele vocaţii, cu sau fără responsabilităţi publice, ele sunt cele care determină un aspect esenţial al identităţii vieţii creştine. Deşi era vorba de atitudini care ar fi trebuit să fie tipice pentru fiecare botezat, de fapt este specific pentru femeie să le trăiască cu o intensitate aparte şi în mod natural. Astfel, femeile desfăşoară un rol de o importanţă maximă în viaţa ecleziastică, amintind aceste dispoziţii tuturor celor botezaţi şi contribuind în mod unic la revelarea adevăratului chip al Bisericii, mireasa lui Cristos şi maica celor ce cred.

În această perspectivă se înţelege şi cum faptul că ordinarea sacerdotală fiind rezervată exclusiv bărbaţilor[22] nu le împiedică deloc pe femei să pătrundă în inima vieţii creştine. Ele sunt chemate să fie modele şi martori de neînlocuit pentru toţi creştinii ai modului în care mireasa trebuie să-i răspundă cu iubire mirelui.

 

Încheiere

  1. În Isus Cristos toate lucrurile au devenit noi (cf. Ap 21,5). Reînnoirea în har nu este însă posibilă fără convertirea inimilor. A privi spre Isus şi a-l mărturisi ca Domn înseamnă a recunoaşte calea iubirii care învinge păcatul şi pe care el o propune discipolilor săi.

Astfel, relaţia dintre bărbat şi femeie se transformă, iar tripla concupiscenţă despre care vorbeşte Scrisoarea întâi a lui Ioan (cf. 1In 2,16) încetează să mai aibă prioritate. Mărturia adusă de viaţa femeilor trebuie primită ca revelare a valorilor fără de care omenirea s-ar închide în autosuficienţă, în visele după putere şi în drama violenţei. Şi femeia, la rândul ei, trebuie să se lase convertită şi să recunoască valorile particulare şi de mare eficienţă ale iubirii faţă de celălalt, pe care le poartă în sine feminitatea. În ambele cazuri este vorba de convertirea omenirii la Dumnezeu, aşa încât atât bărbatul, cât şi femeia să-l cunoască pe Dumnezeu ca “ajutor” al lor, ca şi Creator plin de tandreţe, ca Răscumpărător care “atât de mult a iubit lumea, încât l-a dat pe Fiul său, unicul născut” (In 3,16).

O astfel de convertire nu poate avea loc fără o rugăciune umilă pentru a primi de la Dumnezeu acea transparenţă a privirii care recunoaşte propriul păcat şi, în acelaşi timp, harul care-l tămăduieşte. În mod particular trebuie implorată Fecioara Maria, femeia după inima lui Dumnezeu, “binecuvântată între femei” (cf. Lc 1,42), aleasă pentru a revela omenirii, bărbaţilor şi femeilor, care este calea iubirii. Numai în acest fel poate apărea în fiecare bărbat şi în fiecare femeie, în fiecare conform harului său particular, acel “chip al lui Dumnezeu” care este efigia sfântă prin care ei se disting (cf. Gen 1,27). Numai în acest fel poate fi regăsită calea păcii şi a minunăţiei mărturisite de tradiţia biblică prin versetele Cântării Cântărilor în care trupurile şi inimile celebrează aceeaşi bucurie.

Biserica, desigur, cunoaşte puterea păcatului care lucrează în oameni şi în societate şi care uneori ar putea duce la pierderea bunătăţii cuplului. Dar prin credinţa sa în Cristos răstignit şi înviat, ea cunoaşte şi mai mult puterea iertării şi a dăruirii de sine în ciuda oricărei răni şi a oricărei nedreptăţi. Pacea şi minunăţia pe care ea le indică plină de încredere bărbaţilor şi femeilor de astăzi sunt pacea şi minunăţia din grădina învierii, care au luminat lumea noastră şi întreaga sa istorie prin revelarea faptului că “Dumnezeu e iubire” (1In 4,8.16).

Suveranul pontif Ioan Paul al II-lea, în timpul audienţei acordate subscrisului cardinal prefect, a aprobat prezenta scrisoare, hotărâtă în cadrul reuniunii ordinare a acestei congregaţii, şi a ordonat publicarea ei.

Roma, sediul Congregaţiei pentru Doctrina Credinţei, 31 mai 2004, sărbătoarea Vizitei Preasfintei Fecioare Maria.

+ Card. Joseph Ratzinger, prefect

+ Angelo Amato, SDB, arhiepiscop titular de Sila, secretar

Note

[1] Cf. IOAN PAUL AL II‑LEA, Exortaţia apostolică postsinodală Familiaris consortio (22 noiembrie 1981): AAS 74 (1982), 81‑191; Scrisoarea apostolică Mulieris dignitatem (15 august 1988): AAS 80 (1988), 1653‑1729; Scrisoare către familii (2 februarie 1994): AAS 86 (1994), 868‑925; Scrisoare către femei (29 iunie 1995): AAS 87 (1995), 803‑812; Cateheză despre iubirea umană (1979‑1984): Insegnamenti II (1979) – VII (1984); CONGREGAŢIA PENTRU EDUCAŢIA CATOLICĂ, Îndrumări educative despre iubirea umană. Directive de educaţie sexuală (1 noiembrie 1983): Ench. Vat. 9, 420‑456; CONSILIUL PONTIFICAL PENTRU FAMILIE, Sexualitatea umană: adevăr şi semnificaţie. Îndrumări educative în familie (8 decembrie 1995): Ench. Vat. 14, 2008‑2077.

[2] Despre chestiunea complexă a gender, cf. şi CONSILIUL PONTIFICAL PENTRU FAMILIE, Familia, căsătoria şi „uniunea de fapt” (26 iulie 2000), 8: Supliment la L’Osservatore romano (22 noiembrie 2000), 4.

3 Cf. IOAN PAUL AL II‑LEA, Scrisoarea enciclică Fides et ratio (14 septembrie 1998), 21: AAS 91 (1999), 22: „Această deschidere spre mister care îi apărea din revelaţie, a fost în final, pentru el [omul biblic] izvorul unei cunoaşteri adevărate, care a permis raţiunii sale să se introducă în spaţiile infinitului, primind posibilităţi de înţelegere nesperate până atunci”.

[4]IOAN PAUL AL II‑LEA, Scrisoarea apostolică Mulieris dignitatem (15 august 1988), 6: AAS 80 (1988), 1662; cf. SF. IRINEU, Adversus haereses, 5, 6, 1; 5, 16, 2‑3: SC 153, 72‑81; 216‑221; SF. GRIGORE DIN NYSSA, De hominis opificio, 16: PG 44, 180; In Canticum homilia, 2: PG 44, 805‑808; SF. AUGUSTIN, Enarratio in Psalmum, 4, 8: CCL 38,17.

[5] Termenul ebraic ezer, tradus prin ajutor, arată ajutorul pe care numai o persoană i‑l oferă altei persoane. Termenul nu comportă nici o conotaţie de inferioritate sau de instrumentalizare, dacă ne gândim la faptul că şi Dumnezeu este uneori numit ezer în relaţia cu omul (cf. Ex 18,4; Ps 9‑10,4).

[6]IOAN PAUL AL II‑LEA, Scrisoarea apostolică Mulieris dignitatem (15 august 1988), 6: AAS 80 (1988), 1664.

[7]IOAN PAUL AL II‑LEA, Cateheza Omul‑persoană devine dar în libertatea iubirii (16 ianuarie 1980), 1: Insegnamenti III, 1 (1980), 148.

[8]IOAN PAUL AL II‑LEA, Cateheza Concupiscenţa trupului deformează relaţiile bărbat‑femeie (23 iulie 1980), 1: Insegnamenti III, 2 (1980), 288.

[9]IOAN PAUL AL II‑LEA, Scrisoarea apostolică Mulieris dignitatem (15 august 1988), 7: AAS 80 (1988), 1666.

[10] Ibid., 6, loc cit., 1663.

[11] CONGREGAŢIA PENTRU EDUCAŢIA CATOLICĂ, Îndrumări educative despre iubirea umană. Directive de educaţie sexuală (1 noiembrie 1983), 4: Ench. Vat. 9, 423.

[12] Ibid.

[13] Adversus haereses, 4, 34, 1: SC 100, 846: „Omnem novitatem attulit semetipsum afferens”.

[14] Tradiţia exegetică antică vede în Maria la Cana „figura Synagogae” şi „inchoatio Ecclesiae”.

[15] Cea de a patra evanghelie aprofundează aici un fapt prezent deja în sinoptice (cf. Mt 9,15 şi par.). Despre tema lui Isus mire, cf. IOAN PAUL AL II‑LEA, Scrisoare către familii (2 februarie 1994), 18: AAS 86 (1994), 906–910.

[16]IOAN PAUL AL II‑LEA, Scrisoare către familii (2 februarie 1994), 19: AAS 86 (1994), 911; cf. Scrisoarea apostolică Mulieris dignitatem (15 august 1988), 23–25: AAS 80 (1988), 1708‑1715.

[17] Cf. IOAN PAUL AL II‑LEA, Exortaţia apostolică postsinodală Familiaris consortio (22 noiembrie 1981), 16: AAS 74 (1982), 98‑99.

[18]Ibid., 41, loc cit., 132‑133; CONGREGAŢIA PENTRU DOCTRINA CREDINŢEI, Instrucţiunea Donum vitae (22 februarie 1987), II, 8: AAS 80 (1988), 96‑97.

[19] Cf. IOAN PAUL AL II‑LEA, Scrisoare către femei (29 iunie 1995), 9‑10: AAS 87 (1995), 809‑810.

[20]IOAN PAUL AL II‑LEA, Scrisoare către familii (2 februarie 1994), 17: AAS 86 (1994), 906.

[21] Scrisoarea enciclică Laborem exercens (14 septembrie 1981), 19: AAS 73 (1981), 627.

[22] Cf. IOAN PAUL AL II‑LEA, Scrisoarea apostolică Ordinatio sacerdotalis (22 mai 1994): AAS 86 (1994), 545‑548; CONGREGAŢIA PENTRU DOCTRINA CREDINŢEI, Răspuns la dubiul referitor la învăţătura scrisorii apostolice Ordinatio sacerdotalis (28 octombrie 1995): AAS 87 (1995), 1114.