Iubiți frați și surori,
Cu această celebrare a Vesperelor intrăm în timpul liturgic al Adventului. În lectura biblică pe care am ascultat-o, luată din prima Scrisoare către Tesaloniceni, apostolul Paul ne invită să pregătim „venirea Domnului nostru Isus Cristos” (5,23), păstrându-ne fără prihană, cu ajutorul harului lui Dumnezeu. Paul folosește tocmai cuvântul „venire”, în latinește „adventus”, de unde termenul liturgic Advent.
Să reflectăm pe scurt asupra semnificației acestui cuvânt, care se poate traduce cu „prezență”, „sosire”, „venire”. În limbajul lumii antice, era un termen tehnic utilizat pentru a indica sosirea unui funcționar, vizita regelui sau a împăratului într-o provincie. Dar putea să indice și venirea divinității, care iese din ascuns pentru a se manifesta cu putere, sau care este celebrată ca prezentă în cult. Creștinii au adoptat cuvântul „advent” pentru a exprima relația lor cu Isus Cristos: Isus este Regele, intrat în această sărmană „provincie” denumită pământ pentru a-i vizita pe toți; la sărbătoarea sosirii sale îi face să ia parte pe toți care cred în el, toți care cred în prezența sa în adunarea liturgică. Prin cuvântul „adventus” se înțelegea în definitiv să se spună: Dumnezeu este aici, nu s-a retras din lume, nu ne-a lăsat singuri. Chiar dacă nu-l putem vedea și atinge cum se întâmplă cu realitățile sensibile, el este aici și vine să ne viziteze în felurite moduri.
Semnificația expresiei „advent” cuprinde, prin urmare, și cea de „visitatio”, care înseamnă simplu „vizită”; în acest caz, este vorba de o vizită a lui Dumnezeu: El intră în viața mea și vrea să se adreseze mie. Toți experimentăm, în existența cotidiană, că avem puțin timp pentru Domnul și puțin timp chiar și pentru noi. Sfârșim prin a fi absorbiți de „a face”. Nu este poate adevărat că adesea tocmai activitatea de a poseda, societatea cu multiplele ei interese, monopolizează atenția noastră? Nu este oare adevărat că oamenii dedică mult timp divertismentului și distracțiilor de tot felul? Uneori lucrurile ne copleșesc și de-a dreptul ne „târăsc”. Adventul, acest timp liturgic intens pe care îl începem, ne invită să ne oprim în tăcere pentru a percepe și capta o prezență. Este o invitație la a înțelege că fiecare dintre evenimentele zilei sunt semne aluzive pe care Dumnezeu ni le adresează, semne ale atenției pe care o are față de fiecare dintre noi. Cât de frecvent Dumnezeu ne face să percepem ceva din iubirea sa! A ține, să spunem așa, un „jurnal interior” al acestei iubiri ar fi o îndeletnicire frumoasă și salutară pentru viața noastră! Adventul ne invită și ne stimulează să îl contemplăm pe Domnul prezent. Certitudinea prezenței sale nu ar trebui oare să ne ajute să vedem lumea cu ochi diferiți? Nu ar trebui oare să ne ajute să considerăm toată existența noastră ca „vizită”, ca un mod în care El poate veni la noi și deveni vecinul nostru în orice situație?
Alt element fundamental al Adventului este așteptarea, care e în același timp speranță. Adventul ne face să înțelegem sensul timpului și al istoriei drept „kairos”, ca ocazie prielnică pentru mântuirea noastră. Isus a ilustrat această realitate misterioasă în multe parabole: în povestirea servitorilor invitați să aștepte întoarcerea stăpânului; în parabola fecioarelor care așteaptă mirele; sau în cele ale semănatului și secerișului. Omul, în viața sa, este în constantă așteptare: când este copil dorește să crească; ca adult tinde la realizare și succes; înaintând în vârstă, aspiră la meritata odihnă. Dar vine timpul în care descoperă că a sperat prea puțin dacă, dincolo de profesiunea sau de poziția socială, nu îi rămâne nimic de nădăjduit. Speranța marchează drumul umanității, dar pentru creștini ea este însuflețită de o certitudine: Domnul este prezent în scurgerea vieții noastre, ne însoțește și într-o zi ne va șterge și lacrimile. Într-o zi, nu departe, totul își va găsi împlinirea în Împărăția lui Dumnezeu, Împărăție de dreptate și de pace.
Există însă moduri foarte diferite de a aștepta. Dacă timpul nu este umplut de un prezent înzestrat cu sens, așteptarea riscă să devină insuportabilă; dacă se așteaptă ceva dar în acest moment nu există nimic, adică dacă prezentul rămâne gol, fiecare clipă ce trece pare exagerat de lungă, iar așteptarea se transformă într-o povară prea grea, deoarece viitorul rămâne cu totul incert, nesigur. În schimb, atunci când timpul este înzestrat cu sens, și în fiecare clipă percepem ceva specific și valabil, atunci bucuria așteptării face prezentul mai prețios.
Dragi frați și surori, să trăim intens prezentul în care deja ajung la noi darurile Domnului, să îl trăim orientați spre viitor, un viitor plin de speranță. Adventul creștin devine în acest mod ocazie de a retrezi în noi sensul adevărat al așteptării, întorcându-ne la miezul credinței noastre care este misterul lui Cristos, Mesia așteptat secole îndelungate și născut în sărăcie la Betleem. Venind între noi, ne-a adus și continuă să ne ofere darul iubirii și al mântuirii Sale. Prezent între noi, ne vorbește în felurite moduri: în Sfânta Scriptură, în anul liturgic, în sfinți, în evenimentele vieții zilnice, în toată creația, care își schimbă înfățișarea în momentul în care îndărătul ei se află El sau dacă este întunecată de negura unei origini incerte sau a unui viitor nesigur.
La rândul nostru, putem să prezentăm suferințele care ne copleșesc, nerăbdarea, întrebările care izvorăsc din inimă. Să fim siguri că ne ascultă întotdeauna! Și dacă Isus este prezent, nu mai există nici un timp lipsit de sens și gol. Dacă El e prezent, putem continua să sperăm și atunci când alții nu mai pot să ne asigure nici un sprijin, chiar și când prezentul devine istovitor.
Dragi prieteni, Adventul este timpul prezenței și al așteptării eternului. Tocmai din acest motiv, este în mod special timpul bucuriei, al unei bucurii interiorizate pe care nici o suferință nu o poate șterge. Bucuria pentru faptul că Dumnezeu s-a făcut prunc. Această bucurie, prezentă în mod invizibil în noi, ne încurajează să pășim încrezători. Model și sprijin al acestei bucurii profunde este Fecioara Maria, prin intermediul căreia ne-a fost dat Pruncul Isus. Să ne obțină ea, ucenica fidelă a Fiului său, harul de a trăi acest timp liturgic veghind în rugăciune și activi în așteptare. Amin.
Benedict al XVI-lea (predica – 2009)
