“Poporul care umbla în întuneric a văzut o lumină mare; peste cei care locuiau în ţinut întunecat a strălucit o lumină” (Is 9,1). “Un înger al Domnului s-a arătat păstorilor şi gloria lui Dumnezeu i-a învăluit în lumină” (Lc 2,9). Aşa ne prezintă liturgia din această sfântă noapte de Crăciun naşterea Mântuitorului: ca lumina care pătrunde şi risipeşte cea mai densă obscuritate. Prezenţa Domnului în mijlocul poporului său şterge povara înfrângerii şi tristeţea sclaviei şi instaurează bucuria şi veselia.
Şi noi, în această noapte binecuvântată, am venit la casa lui Dumnezeu trecând prin întunericul care învăluie pământul, dar conduşi de flacăra credinţei care luminează paşii noştri şi însufleţiţi de speranţa de a găsi “marea lumină”. Deschizând inima noastră, avem şi noi posibilitatea de a contempla minunea acelui prunc-soare care luminează orizontul care vine de sus.
Originea întunericului care învăluie lumea se pierde în noaptea timpurilor. Să ne gândim din nou la momentul întunecat în care a fost comisă prima crimă a umanităţii, când mâna lui Cain, orbit de invidie, l-a lovit mortal pe fratele Abel (cf. Gen 4,8). Astfel, cursul secolelor a fost marcat de violenţe, războaie, ură, samavolnicie. Însă Dumnezeu, care şi-a pus propriile aşteptări în omul făcut după chipul şi asemănarea sa, aştepta. El a aşteptat aşa de îndelung încât probabil că la un moment dat ar fi trebuit să renunţe. În schimb nu putea să renunţe, nu putea să se renege pe El însuşi (cf. 2Tim 2,13). De aceea a continuat să aştepte cu răbdare în faţa corupţiei oamenilor şi popoarelor. Răbdarea lui Dumnezeu. Cât este de dificil să înţelegem asta: răbdarea lui Dumnezeu faţă de noi!
De-a lungul drumului istoriei, lumina care sfâşie întunericul ne revelează că Dumnezeu este Tată şi că fidelitatea sa răbdătoare este mai puternică decât întunericul şi decât corupţia. În asta constă vestea nopţii de Crăciun. Dumnezeu nu cunoaşte pornirea de ură şi nerăbdarea; este mereu acolo, ca tatăl din parabola fiului risipitor, aşteptând să întrevadă de departe întoarcerea fiului pierdut; şi în fiecare zi, cu răbdare. Răbdarea lui Dumnezeu.
Profeţia lui Isaia vesteşte apariţia unei lumini imense care sfâşie întunericul. Ea se naşte la Betleem şi este primită de mâinile iubitoare ale Mariei, de afecţiunea lui Iosif, de uimirea păstorilor. Când îngerii le-au vestit păstorilor naşterea Răscumpărătorului, au făcut-o cu aceste cuvinte: “Acesta este semnul: veţi găsi un copil înfăşat şi culcat în iesle” (Lc 2,12). “Semnul” este tocmai umilinţa lui Dumnezeu, umilinţa lui Dumnezeu dusă la extrem; este iubirea cu care, în acea noapte, El a asumat fragilitatea noastră, suferinţa noastră, neliniştile noastre, dorinţele noastre şi limitele noastre. Mesajul pe care toţi îl aşteptau, cel pe care toţi îl căutau în adâncul sufletului propriu, nu era altul decât duioşia lui Dumnezeu: Dumnezeu care ne priveşte cu ochi plini de afecţiune, care acceptă mizeria noastră, Dumnezeu îndrăgostit de micimea noastră.
În această noapte sfântă, în timp ce-l contemplăm pe Pruncul Isus abia născut şi pus într-o iesle, suntem invitaţi să reflectăm. Cum primim duioşia lui Dumnezeu? Mă las ajuns de El, mă las îmbrăţişat, sau îl împiedic să se apropie? “Dau eu îl caut pe Domnul” – am putea să replicăm. Totuşi, cel mai important lucru nu este să-l căutăm, ci să-l lăsăm ca El să mă caute, să mă găsească şi să mă mângâie cu iubire. Aceasta este întrebarea pe care ne-o adresează Pruncul doar cu prezenţa sa: îi permit lui Dumnezeu să mă iubească?
De asemenea: avem curajul să primim cu duioşie situaţiile dificile şi problemele care ne stau alături, sau preferăm soluţiile impersonale, eventual eficiente dar lipsite de căldura Evangheliei? Cât nevoie de duioşie are astăzi lumea! Răbdarea lui Dumnezeu, apropierea lui Dumnezeu, duioşia lui Dumnezeu.
Răspunsul creştinului nu poate să fie diferit de cel pe care Dumnezeu îl dă micimii noastre. Viaţa trebuie înfruntată cu bunătate, cu blândeţe. Atunci când ne dăm seama că Dumnezeu este îndrăgostit de micimea noastră, că El însuşi se face mic pentru a ne întâlni mai bine, nu putem să nu-i deschidem inima noastră şi să-l implorăm: “Doamne, ajută-mă să fiu ca tine, dăruieşte-mi harul duioşiei în circumstanţele mai dure ale vieţii, dăruieşte-mi harul apropierii în faţa oricărei necesităţi, al blândeţii în orice conflict”.
Iubiţi fraţi şi surori, în această noapte sfântă contemplăm ieslea: acolo “poporul care umbla în întuneric a văzut o lumină mare” (Is 9,1). Au văzut-o oamenii simpli, oamenii dispuşi să primească darul lui Dumnezeu. Dimpotrivă, n-au văzut-o cei aroganţi, cei mândri, cei care stabilesc legile după propriile criterii personale, cei care asumă atitudini de închidere. Să privim ieslea şi să ne rugăm, cerând Fecioarei Maria: “O, Marie, arată-ni-l pe Isus!”.
Franciscus
