De mai mulți ani încoace, la Conferința de la Haga privind Dreptul Internațional Privat s-a lucrat pe tema filiației copiilor născuți de o mamă surogat. O Convenție internațională pe această chestiune, chiar dacă nu ar obliga statele să legalizeze maternitatea surogat pe teritoriul lor, ar presupune cel puțin să accepte realizarea unei astfel de practici. De facto, acest lucru ar încuraja chiar eludarea legilor naționale ale statelor care interzic maternitatea surogat. Astfel, înainte de a căuta cum să fie rezolvate problemele care decurg din maternitatea surogat, cineva ar trebui mai întâi să reflecteze la gravele probleme grave de ordin juridic și etic pe care această practică le ridică.
Context
De peste un deceniu, problema maternității surogat și consecințele acesteia s-au extins odată cu convergența dezvoltării tehnicilor de procreare artificială și stabilirea unei mari afaceri în anumite țări, cum ar fi Statele Unite ale Americii, India, Ucraina sau Thailanda. În prezent, chiar dacă marea majoritate a țărilor din lume nu practică maternitatea surogat, foarte puține legi naționale o interzic în mod explicit, întrucât statele nu au adaptat încă legislația pentru a face față acestui fenomen recent. De cele mai multe ori, această problemă este importată prin faptul că oamenii recurg la mame surogat din străinătate. În unele cazuri, apar practici inacceptabile din acest fenomen, mai ales exploatarea femeilor sărace utilizate pentru a satisface dorința unor cetățeni bogați din țările occidentale, pentru beneficiul unor diverși intermediari, agenții, avocați sau clinici.
Reglementarea acestei practici este uneori invocată cu scopul de a preveni abuzurile și pentru a se asigura că este exercitată într-un cadru etic. Unii au făcut o paralelă cu Convenția privind adopția internațională din 1993, care nu impune statelor să autorizeze adopția internațională, dar oferă un cadru celor care o recunosc, astfel încât adopția să nu se transforme în trafic de copii. Cu toate acestea, situațiile nu sunt comparabile. Adopția își propune să ofere un copil unei familii ce nu mai are unul. Faptul că aceasta poate deveni ceva abuziv nu schimbă scopul său principal, care este protecția copiilor orfani sau abandonați. În contrast, maternitatea surogat sau maternitatea de substituție are scopul de a oferi un copil unuia sau mai multor adulți. Aceasta constă în crearea unui copil în mod deliberat, acesta fiind lipsit de familia de origine, prin manipularea conceperii sale și a părinților săi legali pentru a satisface dorința adulților beneficiari. Prin urmare, legitimitatea maternității de substituție este cel puțin discutabilă.
Suferința cuplurilor infertile nu ar trebui să ascundă faptul că maternitatea surogat ridică probleme esențiale în ceea ce privește drepturile omului, care trebuie să fie abordate înainte de implementarea unui cadru juridic internațional care ar însemna acceptarea principiului maternității surogat. Problema recunoașterii filiației parentale și a stării civile a copiilor nu poate ascunde serioasele problemele etice și juridice ridicate de această practică, așa cum presupune, într-un mod fără precedent, folosirea corpul unei femei și comercializarea copilului, ca obiect al contractului.
Introducere
Maternitatea de substituție este un contract prin care o femeie acceptă să poarte în pântece un copil pentru altcineva, să-l abandoneze la naștere și să-l predea părții contractante.
„Un contract este un acord prin care una sau mai multe persoane se obligă către una sau mai multe persoane de a da, a face, sau a nu face ceva.” [1] Într-un contract de maternitate de substituție, femeia are obligația de a face (să poarte copilul în pântece) și obligația de a da (să predea copilul cuiva). Acel „ceva„, obiectul contractului, este, prin urmare copilul. Cu toate acestea, în conformitate cu dreptul civil, „Doar bunurile în comerț pot face obiectul obligațiilor convenționale”[2]. Prin urmare, copilul este considerat în surogație ca fiind un bun, la fel ca în cazul tranzacțiilor comerciale.
În ceea ce privește femeia, ea este folosită de către sponsori ca un robot ce permite dezvoltarea fătului, adică exact ca un incubator. În cazul Bebelușul M. (Baby M) în New Jersey, 1988[3], faimosul psiholog de copii dr. Lee Salk a recunoscut în mod deschis acest lucru, precizând în fața instanței că cei doi nu au apelat la o mamă surogat, ci la un uter surogat.
Un astfel de contract presupune pe de o parte transferul fizic al copilului și, pe de altă parte, modificarea apartenenței sale. Prin definiție, mama (cea care dă naștere) dă copilul sponsorilor și este „ștearsă” din originea copilului, a cărui filiație este stabilită de numele unuia sau a doi sponsori care îl achiziționează. Copilul este obiectul contractului, ceea ce constituie, în sine, o problemă etică majoră. Mai mult decât atât, femeia este considerată numai din prisma capacității sale de reproducere, ca un mijloc de a obține un scop dorit. Este dificil ca acest lucru să fie compatibil cu demnitatea umană, chiar și în cazurile rare în care femeia este cu adevărat dispusă să facă această procedură.
Maternitatea de substituție, în general, este prezentată ca o acțiune altruistă și generoasă, când, de fapt, permite realizarea a fel de fel de abuzuri, pentru că nu respectă demnitatea umană a persoanelor în cauză (I).
Deoarece nu există încă prevederi legale internaționale privind maternitatea de substituție, este necesar să se facă referiri la alte tratate aplicabile în situații comparabile. O revizuire a maternității de substituție în conformitate cu dreptul internațional arată că această practică este contrară normelor actuale (II).
