În România există, la ora redactării acestui studiu (septembrie 2015), un vid legislativ în ceea ce privește maternitatea-surogat. Reproducerea umană asistată medical este reglementată doar în ce privește tehnicile de fertilizare in vitro, respectiv Titlul VI din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, art. 142, dar şi prin existenţa unui cadru general, Noul Cod Civil, prin art. 441-447 care, deși nu reglementează fertilizarea in vitro cu mamă purtătoare, nu interzice expres acest procedeu.
Având în vedere situația, ar fi de închipuit că și procedura în sine nu se efectuează. Realitatea este alta. În România, de fapt, obținerea unei sarcini cu mamă surogat este reală, având în vedere că pe site-urile clinicilor de fertilizare in vitro se oferă această procedură și că există internetul abundă de anunțuri prin care cuplurile doritoare, respectiv femeile care își oferă serviciile de mamă-surogat se caută unii pe alții.
Dacă legea ar interzice cu desăvârșire acest fenomen, așa cum se întâmplă în mai multe țări europene și cum solicităm și noi, practica medicală de obținere a unei sarcini cu ajutorul unei mame surogat nu ar mai exista în România sau ar fi destul de restrânsă.
Dovadă că procedura se află în plin avânt în România este decizia Curții de Apel din Timișoara din februarie 2014, când judecătorii au decis recunoașterea unei femei drept mamă naturală a doi gemeni, deși copiii au fost aduși pe lume de sora ei, care le-a fost mamă purtătoare. Aceasta a fost inseminată cu embrionii rezultați din fecundarea ovulelor aparținând mamei biologice cu spermatozoizii soțului acesteia. După naștere, părinții biologici au apelat la instanță pentru a li se putea constata calitatea de părinți naturali ai celor doi copii. Potrivit legislației românești, mama copilului este cea care îi dă naștere. Tribunalul Timiș a recunoscut ca părinte natural doar pe tatăl copilului, deoarece „doar față de acesta s-a stabilit filiația”. După recursul la Curtea de Apel, instanța a decis că mama de la care s-au prelevat ovulele să fie recunoscută drept mamă naturală.
Judecătorii Curții de Apel Timișoara au motivat astfel: „Recurgerea la o altă procedură – ca cea de gestație pentru altul – asumată de părțile în proces, deși nereglementată de lege, în mod expres, nu poate fi însă considerată o procedură nelegală, câtă vreme, în materie civilă, ceea ce nu este interzis, este permis”. În sentința emisă se mai subliniază că: „imposibilitatea juridică pentru reclamanții minori de a le fi recunoscută maternitatea față de mama biologică – adică adevărata lor identitate genetică – ar duce atingere, în primul rând, dreptului lor la viață privată, garantat de articolul 8 al Convenției Europene a Drepturilor Omului”.
Curtea de Apel a mai reținut și că „principiul mater semper certa est, pater incertus, consacrat şi în actualul Cod civil (art. 408) se impune a fi amendat în raport cu progresele medicinii în domeniul tehnicilor de reproducere umană asistată medical (RUAM), aducându-se ca argument şi practica unor laboratoare medicale specializate în domeniu, cât şi autentificarea de către notar a unor înţelegeri exprimate prin convenţii de gestaţie.” Unicul proiect de lege care încerca reglementarea acestui fenomen a fost introdus în 2011, dar retras ulterior. Proiectul prevedea excluderea oricărui beneficiu material pentru mama purtătoare, ceea ce ar fi restrâns practica, dar apreciem că nu suficient. Filiația copilului urmărea să se stabilească prin recunoaștere sau prin hotărâre judecătorească.
sursă: ProVita Bucuresti
