Instrucțiune despre respectul față de viața umană care se naște
și despre demnitatea procreației
Premisă
Congregația pentru Doctrina Credinței a fost interpelată de diferite conferințe
episcopale și de episcopi, teologi, medici și oameni de știință cu privire la
conformitatea cu principiile moralei catolice a tehnicilor biomedicale care fac
posibil să se intervină în faza inițială a vieții ființei umane și chiar în procesele
procreației. Prezenta instrucțiune, care este rod al unei vaste consultări și, mai
ales, al unei atente evaluări a declarațiilor episcopatelor, nu intenționează să
repropună toată învățătura Bisericii despre demnitatea vieții umane care se naște
și despre procreație, ci să ofere, în lumina doctrinei precedente a magisteriului,
răspunsuri specifice la principalele întrebări ridicate în această privință.
Expunerea este orânduită în felul următor: în introducere se face apel la
principiile fundamentale de ordin antropologic și moral, necesare pentru o
evaluare adecvată a problemelor și pentru elaborarea răspunsurilor la întrebări;
prima parte are ca temă respectul față de viața umană încă din primul moment al
existenței sale; partea a doua abordează interogativele morale ridicate de
intervențiile tehnicii asupra procreației umane; în partea a treia sunt oferite
câteva orientări cu privire la raporturile dintre legea morală și legea civilă în ceea
ce privește respectul datorat embrionilor și fetușilor umani* în legătură cu
legitimitatea tehnicilor de procreație artificială.
*În vocabularul biologiei, termenii de „zigot”, „pre-embrion”, „embrion” și „făt”
pot indica stadii succesive ale dezvoltării ființei umane. Prezenta instrucțiune
folosește în mod liber acești termeni, atribuindu-le o relevanță etică identică,
pentru a desemna rodul, vizibil sau nu, al zămislirii umane, din primul moment al
existenței sale până la naștere. Motivul acestei folosiri este clarificat de text (cf.
I,1).
Introducere
- Cercetarea biomedicală și învățătura Bisericii
Darul vieții pe care Dumnezeu, Creator și Tată, l-a încredințat omului, îi impune
acestuia să devină conștient de inestimabila sa valoare și să-și asume
responsabilitatea în acest sens: acest principiu fundamental trebuie să stea în
centrul reflecției, pentru a clarifica și rezolva problemele morale ridicate de
intervențiile artificiale asupra vieții care se naște și asupra proceselor procreației.
Datorită progresului științelor biologice și medicale, omul poate dispune de
resurse terapeutice din ce în ce mai eficace, dar poate și să se confrunte cu
puteri noi, ale căror consecințe asupra vieții umane chiar în începutul său și în
primele sale stadii nu pot fi prevăzute. Diferite proceduri fac posibil astăzi să se
intervină nu numai pentru a asista, ci și pentru a domina procesele procreației.
Astfel de tehnici pot îngădui omului „să aibă în mână soarta sa”, dar îl expun și
„tentației de a merge dincolo de limitele unei dominări raționale asupra
naturii”[1]. Deși constituie un progres în serviciul omului, ele comportă și riscuri
grave. De aceea, mulți cer stăruitor ca în intervențiile asupra procreației să fie
salvate valorile și drepturile persoanei umane. Aceste cereri de clarificare și de
norme care să orienteze nu provin numai din partea credincioșilor, ci și din
partea acelora care recunosc Bisericii, „expertă în umanitate”[2], o misiune în
slujba „civilizației iubirii”[3] și a vieții.
Magisteriul Bisericii nu intervine în numele unei competențe deosebite în
domeniul științelor experimentale; dar, după ce a luat cunoștință despre datele
cercetării și tehnicii, intenționează să propună, în virtutea misiunii sale
evanghelice și a datoriei sale apostolice, doctrina morală care răspunde
demnității persoanei și vocației sale integrale, expunând criteriile de judecată
morală cu privire la aplicațiile cercetării științifice și ale tehnicii, în mod deosebit
în ceea ce privește viața umană și începuturile ei. Fără îndoială aceste criterii
sunt: respectul, apărarea și promovarea omului, „dreptul său primar și
fundamental” la viață[4], demnitatea sa de persoană, înzestrată cu suflet
spiritual și cu responsabilitate morală[5] și chemată la beatifica unire cu
Dumnezeu. Intervenția Bisericii și în acest domeniu este inspirată de iubirea pe
care o datorează omului, ajutându-l să recunoască și să respecte drepturile și
demnitatea lor de ființe umane care au dreptul la același respect datorat copilului
deja născut și oricărei persoane umane.
Carta drepturilor familiei, publicată de Sfântul Scaun, afirmă: „Respectul pentru
demnitatea ființei umane exclude orice fel de manipulare experimentală sau de
exploatare a embrionului uman”[30]. Practica de a menține în viață embrioni
umani, in vivo sau in vitro, în scopuri experimentale sau comerciale, este întru
totul împotriva demnității umane. În cazul experiențelor în mod clar terapeutice,
adică atunci când este vorba despre terapii experimentale care au în vedere
binele embrionului cu scopul de a-i salva viața într-o tentativă extremă, și în
lipsa altor terapii valide, poate fi licită recurgerea la medicamente sau la
proceduri care nu au fost încă cu totul confirmate[31].
Cadavrele embrionilor sau fetușilor umani, avortați în mod voit sau nu, trebuie să
fie respectate ca și rămășițele pământești ale celorlalte ființe umane. În special
nu pot fi obiect de mutilări sau autopsie dacă moartea lor nu a fost certificată și
fără consimțământul părinților sau al mamei. În plus trebuie respectată
totdeauna norma morală care exclude orice legătură cu avortul voluntar și să fie
evitat pericolul scandalului. Și în cazul fetușilor morți, ca și pentru cadavrele
persoanelor adulte, orice practică având caracter comercial trebuie să fie
considerată ilicită și trebuie să fie interzisă.
*Întrucât termenii „cercetare” și „experimentare” sunt folosiți frecvent în mod
echivalent și ambiguu, considerăm că trebuie precizată semnificația atribuită lor
în documentul prezent.
1) Prin cercetare se înțelege orice procedeu inductivo-deductiv, orientat spre
promovarea observației sistematice a unui anumit fenomen în domeniul uman
sau spre verificarea unei ipoteze care provine din observațiile precedente.
2) Prin experimentare se înțelege orice cercetare, în care ființa umană (în
diferitele stadii ale existenței sale: embrion, făt, copil sau adult) reprezintă
obiectul prin care sau asupra căruia se intenționează verificarea efectului, în acel
moment necunoscut sau încă necunoscut bine, a unui anumit tratament (de
exemplu: farmaceutic, teratogen, chirurgical etc.).
căsătorie[32]. Chiar și tentativele sau ipotezele îndreptate spre obținerea unei
ființe umane fără nici o legătură cu sexualitatea prin „fisiune gemelară”, clonare,
partogeneză, trebuie considerate contrare moralei, întrucât contrastează cu
demnitatea atât a procreației umane, cât și a unirii conjugale.
Congelarea embrionilor, chiar dacă se efectuează pentru a garanta conservarea
în viață a embrionului (crioconservare), constituie o ofensă față de respectul
datorat ființelor umane, întrucât le expune la riscuri grave de moarte sau de
daună pentru integritatea lor fizică, le lipsește cel puțin în mod temporar de
primirea și de gestația maternă și le pune într-o situație susceptibilă de ofense
ulterioare și manipulări.
Unele tentative de intervenție asupra patrimoniului cromozomial sau genetic nu
sunt terapeutice, ci au în vedere producerea de ființe umane selecționate după
sex sau alte calități prestabilite. Aceste manipulări sunt contrare demnității
personale a ființei umane, integrității și identității sale. Așadar, nu pot fi în nici
un fel justificate în vederea unor eventuale consecințe benefice pentru omenirea
viitoare[33]. Fiecare persoană trebuie să fie respectată pentru ea însăși: în
aceasta constă demnitatea și dreptul fiecărei ființe umane chiar de la începutul
său.
II. Intervenții asupra procreației umane
Prin „procreație artificială” sau „fecundare artificială” se înțeleg aici diferitele
proceduri tehnice care au în vedere obținerea unei conceperi umane în mod
diferit de unirea sexuală a bărbatului și a femeii. Instrucțiunea tratează despre
fecundarea unui ovul în eprubetă (fecundare in vitro) și despre inseminarea
artificială prin transferul în căile genitale ale femeii a spermei recoltate anterior.
Un punct preliminar pentru evaluarea morală a acestor tehnici este dat de
considerarea circumstanțelor și consecințelor pe care le comportă în ordinea
respectului datorat embrionului uman. Utilizarea practicii de fecundare in
vitro cere numeroase fecundări și distrugeri de embrioni umani. Chiar și astăzi
presupune în mod obișnuit o hiperovulație a femeii: sunt prelevate mai multe
ovule, fecundate și apoi cultivate in vitro timp de câteva zile. De obicei, nu sunt
transferate toate în căile genitale ale femeii; unii dintre embrioni, numiți obișnuit
„supranumerari”, sunt distruși sau congelați. Dintre embrionii implantați, unii
sunt sacrificați din diverse motivații eugenetice, economice sau psihologice.
Această distrugere voluntară a ființelor umane sau folosirea lor în diferite
scopuri, în detrimentul integrității și vieții lor, este contrară doctrinei deja
amintite a avortului procurat. Raportul dintre fecundarea in vitro și eliminarea
voluntară a embrionilor umani se verifică destul de frecvent. Acest lucru este
semnificativ: prin aceste procedee, cu finalități care se contrazic, viața și
moartea sunt supuse deciziilor omului, care este constituit astfel autorul vieții și
al morții. Această legătură dinamică dintre violență și dominare poate să rămână
neobservată chiar de cei care, voind să se folosească de arta medicală, în
realitate îi fac deservicii. De aceea, atât faptele amintite, cât și legătura dintre
ele, lipsită de simțăminte omenești, trebuie să fie luate în considerație în mod
clar, pentru a face o evaluare morală asupra metodei FIVET (fecundarea
ovulelor in vitro și transferul embrionului): mentalitatea abortivă care a făcut-o
posibilă, conduce astfel, vrând nevrând, la dominarea omului asupra vieții și a
morții semenilor săi, care poate duce la o formă radicală de „eugenie”.
Oricum, astfel de abuzuri nu ne scutesc de o aprofundată și ulterioară reflecție
etică asupra tehnicilor de procreație artificială considerate în ele însele, făcând
abstracție, pe cât posibil, de distrugerea embrionilor produși in vitro. În prezenta
instrucțiune sunt luate în considerație, în primul rând, fecundarea artificială
heteroloagă (II,1-3), și, după aceea, cele ce sunt legate de fecundarea artificială omoloagă (II,4-6)*. Înainte de a formula judecata morală asupra
acestor două probleme, sunt expuse principiile și valorile care determină
evaluarea morală a fiecăreia dintre aceste proceduri.
*Prin denumirea de fecundare artificială heteroloagă, instrucțiunea înțelege
tehnicile orientate pentru a obține, în mod artificial, o concepere umană, plecând
de la gameți proveniți cel puțin de la un donator, altul decât soții uniți în
căsătorie. Aceste tehnici pot fi de două feluri:
a) FIVET heteroloagă: tehnica orientată spre obținerea unei conceperi umane
prin întâlnirea in vitro a gameților prelevați cel puțin de la un donator diferit de
cei doi soți uniți în căsătorie; b) Inseminarea artificială heteroloagă: tehnica
orientată spre obținerea unei conceperi umane prin intermediul transferului în
căile genitale ale femeii a spermei recoltate anterior de la un donator diferit de
soț.
** Prin fecundarea sau procreația artificială omoloagă, instrucțiunea înțelege
tehnica orientată spre obținerea unei conceperi umane pornind de la gameții
celor doi soți uniți în căsătorie. Fecundarea artificială omoloagă poate fi făcută
prin două metode diferite:
a) FIVET omoloagă: tehnica orientată spre a obține o concepere umană prin
întâlnirea in vitro a gameților soților uniți în căsătorie;
b) Inseminarea artificială omoloagă: tehnica orientată spre a obține o concepere
umană prin transferarea în căile genitale ale unei femei căsătorite a spermei
recoltate anterior de la soț.
A. Fecundarea artificială heteroloagă
- De ce procreația umană trebuie să aibă loc în cadrul căsătoriei?
Orice ființă umană trebuie primită totdeauna ca un dar și o binecuvântare a lui
Dumnezeu. Totuși trebuie spus că din punct de vedere moral o procreație cu
adevărat responsabilă față de copilul care se va naște trebuie să fie rodul
căsătoriei.
Procreația umană posedă, de fapt, caracteristici specifice în virtutea demnității
părinților și a copiilor: procreația unei noi persoane, prin care bărbatul și femeia
colaborează cu puterea Creatorului, va trebui să fie rodul și semnul dăruirii
reciproce personale a soților, a iubirii și fidelității lor[34]. Fidelitatea soților, în
unitatea căsătoriei, comportă respectarea dreptului celor doi de a deveni tată și
mamă numai unul prin celălalt. Copilul are dreptul să fie zămislit, purtat în sân,
adus pe lume și educat în cadrul căsătoriei: acesta numai făcând referire la
părinții săi în mod sigur și public poate să-și cunoască identitatea sa și să ajungă
la formarea și maturitatea sa umană. Părinții găsesc în copil o confirmare și o
completare a dăruirii lor reciproce: el este imaginea vie a iubirii lor, semnul
permanent al unirii lor conjugale, sinteza vie și indisolubilă a paternității și a
maternității lor[35]. În virtutea vocației și responsabilităților sociale ale
persoanei, binele copiilor și al părinților contribuie la binele societății civile;
vitalitatea și echilibrul societății cer ca fiii să vină pe lume în sânul unei familii și
ca aceasta să fie fundamentată în mod stabil pe căsătorie. Tradiția Bisericii și
reflecția antropologică recunosc în căsătorie și în unitatea sa indisolubilă singurul
loc demn pentru o procreație cu adevărat responsabilă. - Fecundarea artificială heteroloagă este conformă cu demnitatea
soților și cu adevărul căsătoriei?
În FIVET și în inseminarea artificială heteroloagă, conceperea umană este
obținută prin întâlnirea gameților a cel puțin unui donator diferit de soții care
sunt uniți în căsătorie. Fecundarea artificială heteroloagă este contrară unității
căsătoriei, demnității soților, vocației proprii părinților și dreptului copilului de a fi
zămislit și adus pe lume în căsătorie și prin căsătorie[36]. Respectarea unității
căsătoriei și a fidelității conjugale cere zămislirea copilului în familie; legătura
existentă între cei căsătoriți atribuie soților, în mod obiectiv și inalienabil, dreptul
exclusiv de a deveni tată și mamă numai unul prin celălalt[37]. Recurgerea la
gameții unei terțe persoane, pentru a avea la dispoziție sperma sau ovulul,
constituie o violare a îndatoririi reciproce a soților și o lipsă gravă față de acea
proprietate esențială a căsătoriei, care este unitatea sa. Fecundarea artificială
heteroloagă lezează drepturile copilului, îl lipsesc de relația filială cu originile sale
părintești și poate stăvili maturizarea identității sale personale. În plus, constituie
o ofensă adusă vocației comune a soților, care sunt chemați la paternitate și
maternitate: privează în mod obiectiv fecunditatea conjugală de unitatea și
integritatea sa; creează și manifestă o ruptură între legătura de sânge din
zămislire, legătura de sânge din sarcină și datoria educației. Astfel de alterare a
relațiilor personale în interiorul familiei are repercusiuni și asupra societății civile:
ceea ce amenință unitatea și stabilitatea familiei este izvor de disensiuni, de
dezordine și de nedreptăți în întreaga viață socială. Aceste motive conduc la o
judecată morală negativă asupra fecundării artificiale heteroloage: de aceea, din
punct de vedere moral, este ilicită fecundarea unei femei cu sperma unui donator
altul decât soțul său și fecundarea cu sperma soțului a unui ovul care nu provine
de la soția sa. În plus, fecundarea artificială a unei femei necăsătorite, nubilă sau
văduvă, oricare ar fi donatorul, nu poate fi justificată din punct de vedere moral.
Dorința de a avea un copil, iubirea soților care întâmpină dificultatea sterilității
perpetue, de care nu pot să se vindece, constituie motivații de înțeles; dar
intențiile bune din punct de vedere subiectiv nu fac fecundarea artificială
heteroloagă conformă cu proprietățile obiective și inalienabile ale căsătoriei, și
nici cu respectarea drepturilor copilului și ale soților. - Maternitatea „substitutivă”* este licită din punct de vedere moral?
Nu, din aceleași motive care duc la refuzarea fecundării artificiale heteroloage:
căci este contrară unității căsătoriei și demnității procreației persoanei umane.
Maternitatea substitutivă reprezintă o lipsă obiectivă față de obligațiile iubirii
materne, ale fidelității conjugale și ale maternității responsabile; ofensează
demnitatea și dreptul copilului de a fi zămislit, purtat în sân, adus pe lume și
educat de părinții săi; și mai creează o diviziune în detrimentul familiilor între
elementele fizice, psihice și morale care le constituie.
*Sub denumirea de „mamă substitutivă” instrucțiunea înțelege: a) femeia care
poartă în sânul ei un embrion, implantat în uterul său și care îi este străin din
punct de vedere genetic, întrucât este obținut prin unirea gameților de la
„donatori” străini, cu angajarea de a încredința copilul după ce se naște, celui
care a comandat sarcina sau cu care a încheiat un contract; b) femeia care
poartă în sânul ei un embrion la procrearea căruia a contribuit cu donarea
ovulului său, fecundat prin inseminare cu sperma unui donator diferit de soțul
său, cu angajarea de a încredința copilul, după ce se naște, celui care a
comandat sarcina sau cu care a încheiat un contract.
B. Fecundarea artificială omoloagă
Fecundarea artificială heteroloagă fiind declarată inacceptabilă, se pune
întrebarea cum evaluăm, din punct de vedere moral, procedeele de fecundare
artificială omoloagă: FIVET și inseminarea artificială între soți. Este necesar să se
clarifice mai întâi o problemă de principiu. - Ce legătură este cerută din punct de vedere moral între procreație și
actul conjugal?
a) Învățătura Bisericii despre căsătorie și despre procreația umană afirmă
„legătura de nedespărțit, pe care a voit-o Dumnezeu și pe care omul nu poate să
o rupă din inițiativa sa, între cele două semnificații ale actului conjugal:
semnificația de unitate și semnificația procreativă. Într-adevăr, prin structura sa
intimă, actul conjugal, în timp ce-i unește pe soți într-o legătură foarte profundă,
îi face capabili să dea naștere unei vieți noi, după legile înscrise în ființele lor de
bărbat și de femeie”[38]. Acest principiu, fundamentat pe natura căsătoriei și pe
legătura intimă a bunurilor sale, are consecințe importante pe planul paternității
și maternității responsabile. „Salvând aceste două aspecte esențiale, ale unității
și ale procreației, actul conjugal păstrează integral sensul iubirii reciproce și
adevărate și orânduirea ei către înalta vocație a omului la paternitate”[39].
Aceeași doctrină referitoare la legătura care există între semnificațiile actului
conjugal și bunurile căsătoriei clarifică problema morală a fecundării artificiale
omoloage, deoarece „nu este niciodată permis a separa aceste aspecte diferite
până la a exclude în mod pozitiv fie intenția procreativă, fie raportul
conjugal”[40]. Contracepția privează în mod intenționat actul conjugal de
deschiderea sa spre procreație și creează în felul acesta o disociere voluntară de
finalitățile căsătoriei. Fecundarea artificială omoloagă, căreia îi urmează o
procreație care nu este rodul unui act specific de unire conjugală, face în mod
obiectiv o separație analoagă între bunurile și semnificațiile căsătoriei. Din aceste
motive, fecundarea este voită în mod licit atunci când este finalitate a „actului
conjugal apt pentru nașterea copilului pentru care este orânduită căsătoria prin
natura sa și prin care soții devin un singur trup”[41]. Însă procreația este lipsită
din punct de vedere moral de perfecțiunea sa atunci când nu este voită ca rod al
actului conjugal, și deci al gestului specific al unirii soților.
b) Valoarea morală a intimei legături existente între bunurile căsătoriei și
semnificațiile actului conjugal se fundamentează pe unitatea ființei umane,
unitate care rezultă din trupul și sufletul spiritual[42]. Soții își exprimă în mod
reciproc iubirea lor personală în „limbajul trupului”, care comportă în mod clar o
semnificație „matrimonială”[43]. Actul conjugal, prin care soții își manifestă
reciproc dăruirea de sine, exprimă în același timp deschiderea la darul vieții: este
un act în mod indivizibil corporal și spiritual. În trup și prin trup soții își exercită
căsătoria și pot deveni tată și mamă. Pentru a respecta limbajul trupurilor și
generozitatea lor naturală, unirea conjugală trebuie să aibă loc în respectarea
deschiderii spre procreație, iar procreația unei persoane trebuie să fie rodul și
punctul final al iubirii conjugale. Originea ființei umane rezultă astfel dintr-o
procreație „legată de unirea nu numai biologică, ci și spirituală a părinților uniți în
legătura căsătoriei”[44]. O fecundare obținută în afara trupului soților rămâne în
ea însăși lipsită de sensurile și valorile ce se exprimă în limbajul trupului și în
unirea persoanelor umane.
c) Numai respectarea legăturii care există între semnificațiile actului conjugal și
respectarea unității ființei umane fac să existe o procreație conformă demnității
persoanei. În originea sa unică și irepetabilă, copilul trebuie să fie respectat și
recunoscut ca egal în demnitate personală cu cei care îi dau viața. Persoana
umană trebuie să fie primită în gestul de unire și de iubire a părinților săi; de
aceea, nașterea unui copil trebuie să fie rodul dăruirii reciproce[45] care se
realizează în actul conjugal în care soții colaborează ca servitori, și nu ca stăpâni,
la opera iubirii Creatorului[46]. Originea unei persoane umane este, în realitate,
rezultatul unei dăruiri. Copilul zămislit trebuie să fie rodul iubirii părinților săi. Nu
poate fi voit, nici conceput ca produsul unei intervenții de tehnici medicale și
biologice: aceasta ar echivala cu reducerea lui la a deveni obiect al unei
tehnologii științifice. Nimeni nu poate să supună venirea pe lume a unui copil
condițiilor de eficiență tehnică evaluabile conform parametrilor de control și de
dominare. Relevanța morală a legăturii existente între semnificațiile actului
conjugal și bunurile căsătoriei, unitatea ființei umane și demnitatea originii sale
cer ca procreația unei persoane umane să fie rodul actului conjugal specific iubirii
dintre soți. Astfel, legătura care există între procreație și actul conjugal se arată
de mare importanță pe plan antropologic și moral și clarifică pozițiile
magisteriului în ceea ce privește fecundarea artificială omoloagă. - Fecundarea omoloagă „in vitro” este licită din punct de vedere moral?
Răspunsul la această întrebare este strict legat de principiile amintite până acum.
Desigur, nu se pot ignora aspirațiile legitime ale soților sterili; pentru unii,
recurgerea la FIVET omoloagă apare ca unicul mijloc pentru obținerea unui copil
dorit în mod sincer. Se pune întrebarea dacă în aceste situații globalitatea vieții
conjugale nu este suficientă pentru a asigura demnitatea cerută de procreația
umană. Se știe că FIVET nu poate înlocui absența actelor conjugale[47] și nu
poate fi preferată actelor specifice unirii conjugale, din cauza riscurilor ce se pot
verifica pentru copil și neplăcerilor pe care le implică procedura. Dar se cere să
ne întrebăm dacă, în imposibilitatea de a aduce remedii în alt mod sterilității,
care este cauză de suferință, fecundarea omoloagă in vitro nu poate constitui un
ajutor, dacă nu chiar o terapie, fapt pentru care i s-ar putea admite caracterul
licit din punct de vedere moral. Dorința de a avea un copil sau cel puțin dispoziția
de a transmite viața este o exigență necesară din punct de vedere moral pentru
o procreație umană responsabilă. Însă această intenție bună nu este suficientă
pentru a trage după aceea concluzia că este licită între soți fecundarea in
vitro. Procedura FIVET trebuie judecată în ea însăși și nu poate fi schimbat
calificativul său moral definitiv nici de totalitatea vieții conjugale în care aceasta
se înscrie, nici de actele conjugale care o pot preceda sau urma[48].
S-a amintit deja că, în circumstanțele în care este practicată obișnuit, FIVET
implică distrugerea ființelor umane, fapt contrar doctrinei deja amintite despre
caracterul ilicit al avortului[49]. Dar, chiar și în cazul în care s-ar lua orice
precauție pentru a evita moartea embrionilor umani, FIVET omoloagă comportă
disocierea gesturilor din actul conjugal care privesc fecundarea umană. Astfel,
natura proprie a FIVET omoloagă trebuie să fie considerată făcând abstracție de
legătura cu avortul procurat. FIVET omoloagă este efectuată în afara trupului
soților prin intermediul altora, a căror competență și activitate tehnică determină
succesul intervenției; ea încredințează viața și identitatea embrionului puterii
medicilor și a biologilor și instaurează o dominare a tehnicii asupra originii și
destinului persoanei umane. O astfel de relație de dominare este în sine contrară
demnității și egalității care trebuie să fie comună părinților și copiilor.
Conceperea in vitro este rezultatul acțiunii tehnice prin care are loc
fecundarea; de fapt, ea nu este nici obținută, nici voită ca expresie și rod al unui
act specific al unirii conjugale. De aceea în FIVET omoloagă, chiar considerată în
contextul raporturilor conjugale existente de fapt, nașterea persoanei umane
este lipsită în mod obiectiv de perfecțiunea sa: aceea de a fi punctul final și rodul
actului conjugal prin care soții pot deveni „cooperatori cu Dumnezeu la
transmiterea darului vieții unui nou om”[50]. Aceste motivații fac să se înțeleagă
de ce actul iubirii conjugale este considerat de învățătura Bisericii ca unicul loc
demn al procreației umane. Pentru aceleași motivații așa-numitul „caz simplu”,
adică o procedură FIVET omoloagă, purificată de orice compromis cu practicile substituie actului conjugal este interzisă din cauza disocierii voluntare a celor
două semnificații ale actului conjugal. Masturbarea, prin intermediul căreia în
mod obișnuit este procurată sperma, este un alt semn al acestei disocieri; chiar
și atunci când este făcut în vederea procreației, gestul rămâne lipsit de
semnificația sa de unire: „Îi lipsește relația sexuală cerută de ordinea morală,
aceea care realizează într-un context de iubire adevărată, semnificația integrală
a dăruirii reciproce și a procreației umane”[54]. - Ce criteriu moral trebuie propus cu privire la intervenția medicului în
procreația umană?
Actul medical nu trebuie să fie evaluat numai în raport cu dimensiunea sa
tehnică, ci și – și aceasta mai presus de toate – în relație cu finalitatea sa, care
este binele persoanelor și sănătatea lor corporală și psihică. Criteriile morale
pentru intervenția medicală în procreație se deduc din demnitatea persoanelor
umane, din sexualitatea lor și din originea lor. Medicina care vrea să slujească
binele integral al persoanei umane trebuie să respecte valorile specific umane ale
sexualității[55]. Medicul este în serviciul persoanei și al procreației umane: nu
are facultatea de a dispune nici de a decide asupra lor. Intervenția medicală
respectă demnitatea persoanei atunci când urmărește să ajute actul conjugal fie
pentru a-i facilita împlinirea, fie pentru a-i permite să ajungă la scopul său, o
dată ce a fost realizat în mod normal[56]. Dimpotrivă, uneori se întâmplă ca
intervenția medicală din punct de vedere tehnic să se substituie actului conjugal
pentru a obține o procreație care nu este nici rezultatul, nici rodul său: în acest
caz, actul medical nu este, așa cum ar trebui, în serviciul unirii conjugale, ci își
arogă funcția procreatoare și astfel contrazice demnitatea și drepturile
inalienabile ale soților și ale copilului care trebuie să se nască. Umanizarea
medicinei, care este astăzi cerută de toți, impune respectarea demnității
integrale a persoanei umane în primul rând în actul și în momentul în care soții
transmit viața unei noi persoane. De aceea, este logic să adresăm și un apel
insistent către medicii și cercetătorii catolici pentru a da o mărturie exemplară
despre respectul datorat embrionului uman și demnității procreației. Personalul
medical și cel care îngrijește în spitalele și clinicile catolice este în mod special
invitat să-și onoreze obligațiile morale la care s-a angajat, adesea cerute și de
statute. Responsabilii acestor spitale și clinici catolice, care adesea sunt călugări,
trebuie să se preocupe să asigure și să promoveze respectarea atentă a normelor
morale amintite în prezenta instrucțiune. - Suferința din cauza sterilității conjugale
Suferința soților care nu pot avea copii sau care se tem să aducă pe lume un
copil cu handicap este o suferință pe care toți trebuie să o înțeleagă și să o
evalueze în mod adecvat.
Dorința soților de a avea un copil este naturală: exprimă vocația la paternitate și
la maternitate înscrisă în iubirea conjugală. Această dorință poate fi și mai mare
dacă soții suferă de o sterilitate care apare ca incurabilă. Cu toate acestea,
căsătoria nu le conferă soților dreptul de a avea un copil, ci numai dreptul de a
avea acele acte naturale care per se sunt orânduite spre procreație[57]. Un drept
adevărat și propriu de a avea un copil ar fi contrar demnității și naturii sale.
Copilul nu este ceva datorat și nu poate fi considerat ca obiect de proprietate:
este, mai ales, un dar, „cel mai mare”[58] și gratuit dar al căsătoriei, și este o
mărturie vie a dăruirii reciproce a părinților săi. Din această cauză copilul are
dreptul – așa cum s-a amintit – de a fi rodul actului specific al iubirii conjugale a
părinților săi și de a fi respectat ca persoană încă din momentul conceperii sale.
Sterilitatea, oricare i-ar fi cauza și prognoza, este desigur o încercare dură.
Comunitatea credincioșilor este chemată să lumineze și să susțină suferința celor
ce nu pot să-și împlinească dorința legitimă la maternitate și paternitate. Soții
care se află în aceste situații dureroase sunt chemați să descopere în ele ocazia
pentru o participare aparte la crucea Domnului, izvor de fecunditate spirituală.
Cuplurile sterile nu trebuie să uite că „și atunci când procreația nu este posibilă,
viața conjugală nu-și pierde valoarea. De fapt, sterilitatea fizică poate fi o ocazie
pentru soți de a contribui cu alte servicii importante la viața persoanelor umane,
ca, de exemplu, adopția, diferitele forme de opere educative, ajutarea altor
familii, a copiilor săraci sau cu handicap”[59].
Mulți cercetători sunt angajați în lupta împotriva sterilității. Apărând demnitatea
procreației umane, unii au ajuns la rezultate care, în trecut, păreau de neatins.
Oamenii de știință sunt, așadar, încurajați să continue cercetările lor, pentru a
preveni cauzele sterilității și pentru a le aduce remedii, astfel încât soții sterili să
ajungă să reușească să procreeze respectând demnitatea lor personală și a celui
care se va naște.
III. Morala și legea civilă
Valori și obligații morale pe care legislația civilă trebuie să le respecte și să le
promulge în acest domeniu
Dreptul inviolabil la viață al oricărui individ uman nevinovat, drepturile familiei și
ale instituției matrimoniale constituie valori morale fundamentale, pentru că
privesc condiția naturală și vocația integrală a persoanei umane; în același timp,
sunt elemente constitutive ale societății civile și ale orânduirii sale. Din acest
motiv noile posibilități tehnologice deschise în domeniul biomedicinei cer
intervenția autorităților politice și a legislatorului, pentru că recurgerea
necontrolată la aceste tehnici ar putea duce la consecințe imprevizibile și
periculoase pentru societatea civilă. Apelul la conștiința fiecăruia și la
autoimpunerea unor norme din partea cercetătorilor nu poate fi suficient pentru
respectarea drepturilor personale și a ordinii publice. Dacă legislatorul care
răspunde de binele comun ar omite să vegheze, ar putea fi expropriat de
prerogativele sale de către cercetători, care și-ar aroga conducerea omenirii în
numele noilor descoperiri biologice și a presupuselor procese de „ameliorare a
condițiilor de viață” ce provin din acestea. „Eugenia” și discriminările dintre
ființele umane ar putea fi legitimate: aceasta ar constitui o violență și o ofensă
gravă aduse egalității, demnității și drepturilor fundamentale ale persoanei
umane. Intervenția autorității publice trebuie să se inspire din principiile raționale
care reglementează raporturile dintre legea civilă și legea morală. Datoria legii
civile este să asigure binele comun al persoanelor prin recunoașterea și apărarea
drepturilor fundamentale, promovarea păcii și a moralității publice[60]. În nici un
ambient al vieții nu poate legea civilă să se substituie conștiinței, nici nu poate
emite norme în ceea ce iese din competența sa; ea trebuie uneori să tolereze în
vederea ordinii publice ceea ce nu poate interzice fără a provoca prin aceasta o
daună mai gravă. Cu toate acestea, drepturile inalienabile ale persoanei trebuie
să fie recunoscute și respectate de către societatea civilă și de autoritatea
publică. Aceste drepturi nu depind nici de oamenii luați în parte, nici de părinți și
nici nu reprezintă o concesie a societății și a statului: ele aparțin naturii umane și
sunt inerente persoanei în virtutea actului creator din care însăși persoana își
trage originea. Printre aceste drepturi fundamentale trebuie să amintim în
această privință:
a) dreptul la viață și la integritate corporală de care se bucură fiecare ființă
umană din momentul conceperii până la moarte; b) drepturile familiei și
căsătoriei ca instituție și, în acest domeniu, dreptul copilului de a fi conceput,
adus pe lume și educat de părinții săi.
Asupra acestor două argumente trebuie să oferim aici câteva explicații. În diferite
state, unele legi au autorizat uciderea directă a celor nevinovați: în momentul în
care o lege pozitivă lipsește o categorie de ființe umane de protecția pe care
legislația civilă trebuie să le-o acorde, statul neagă egalitatea tuturor în fața legii.
Atunci când statul nu pune puterea sa în serviciul drepturilor fiecărui cetățean, și
în special ale celui care este slab, sunt amenințate înseși fundamentele statului
de drept. În consecință, autoritatea publică nu poate să aprobe ca ființele umane
să fie chemate la existență prin acele proceduri care le expun la riscuri foarte
grave, așa cum s-a prezentat mai sus. Și dacă legea civilă și autoritățile publice
ar aproba tehnicile de transmitere artificială a vieții și experimentele legate de
acestea, ar face mai largă breșa deschisă legislației avortului. Ca o consecință a
respectului și protecției care trebuie asigurate copilului care trebuie să se nască,
încă din momentul conceperii sale, legea trebuie să prevadă sancțiuni penale
potrivite pentru orice violare deliberată a drepturilor sale. Legea nu poate să
tolereze – dimpotrivă trebuie să interzică în mod expres – ca ființele umane, fie
chiar în stadiul embrionar, să fie tratate ca obiect de experiment, să fie mutilate
sau distruse, sub pretextul că ar fi superflue sau incapabile de a se dezvolta în
mod normal.
Datoria autorității publice este de a garanta instituției familiei, pe care se
fundamentează societatea, protecția juridică la care ea are dreptul. Prin faptul că
este în slujba persoanei, autoritatea publică trebuie să fie și în serviciul familiei.
Legea civilă nu poate să acorde garanția sa acelor tehnici de procreație artificială
care sustrag în beneficiul a terțe persoane (medici, biologi, puteri economice sau
guvernamentale) ceea ce constituie un drept inerent relației dintre soți și de
aceea nu poate legaliza donarea de gameți între persoane care nu sunt unite în
mod legitim în căsătorie. În plus, legislația trebuie să interzică, în virtutea
sprijinului pe care-l datorează familiei, băncile de embrioni, inseminările post
mortem și „maternitatea substitutivă”. Între datoriile autorității publice este și
aceea de a acționa în așa fel ca legea civilă să se conformeze normelor
fundamentale ale legii morale în ceea ce privește drepturile omului, ale vieții
umane și ale instituției familiei. Oamenii politici trebuie să se angajeze, prin
intervenția lor asupra opiniei publice, să obțină în aceste puncte esențiale
consensul cel mai mare posibil în societate și să-l întărească acolo unde acesta ar
risca să fie slăbit sau să dispară.
În multe țări legalizarea avortului și toleranța juridică a cuplurilor necăsătorite
fac mai dificilă obținerea respectării drepturilor fundamentale afirmate în această
instrucțiune. Dorim ca statele să nu-și asume responsabilitatea de a face și mai
grave aceste situații de nedreptate, periculoase pentru binele social. Dimpotrivă,
este de dorit ca națiunile și statele să devină conștiente de toate implicațiile
culturale, ideologice și politice în legătură cu tehnicile de procreație artificială și
să știe să găsească înțelepciunea și curajul necesare pentru a promulga legi mai
drepte și care respectă viața umană și instituția familială. Legislația civilă din
numeroase state, după opinia multora, conferă o legitimare care nu ar trebui să
fie dată unor anumite metode tehnice; ea se arată incapabilă de a garanta acea
moralitate, conformă cu exigențele naturale ale persoanei umane și cu „legile
nescrise” imprimate de Creator în inima omului. Toți oamenii de bunăvoință
trebuie să se angajeze, în special în domeniul profesiei lor și în exercitarea
drepturilor lor civile, ca să fie reformate legile civile inacceptabile din punct de
vedere moral și corectate practicile ilicite. De aceea, împotriva acestor legi
trebuie propusă și recunoscută „obiecția de conștiință”. Și mai mult încă, începe
să se impună cu acuitate, mai ales printre specialiștii în științe biomedicale,
instanța conștiinței morale că este posibil ca printr-o „rezistență pasivă” – cum se
spune – să fie oprită aprobarea juridică a acestor tehnici contrare vieții și
demnității omului.
Concluzie
Răspândirea tehnologiilor de intervenție asupra proceselor procreației umane
ridică probleme morale foarte grave în ceea ce privește respectul datorat ființei
umane încă de la zămislirea sa și demnității persoanei, sexualității sale și
transmiterii vieții. Cu acest document, Congregația pentru Doctrina Credinței,
împlinind misiunea sa de a promova și a tutela învățătura Bisericii într-o materie
așa de importantă, adresează o nouă invitație plină de grijă tuturor celor care, în
virtutea rolului și angajării lor pot exercita o influență pozitivă pentru ca, în
familie și în societate, să fie acordat respectul datorat vieții și iubirii:
responsabililor de formarea conștiințelor și opiniei publice, oamenilor de știință și
celor care profesează medicina, juriștilor și oamenilor politici. Ea dorește ca toți
să înțeleagă incompatibilitatea care există între recunoașterea demnității
persoanei umane și disprețul față de viață și iubire, între credința în Dumnezeul
cel viu și pretenția de a decide în mod arbitrar asupra originii și destinului ființei
umane.
În mod special Congregația pentru Doctrina Credinței adresează o invitație
încrezătoare și o încurajare teologilor și, în mod deosebit, moraliștilor pentru ca
să aprofundeze și să facă tot mai accesibile credincioșilor conținutul învățăturii
magisteriului Bisericii, în lumina unei antropologii sănătoase în materie de
sexualitate și căsătorie în contextul unei necesare relații interdisciplinare. Astfel
se pot înțelege tot mai bine motivațiile și validitatea acestei învățături; apărând
omul împotriva exceselor puterii sale, Biserica lui Dumnezeu îi amintește
motivațiile adevăratei sale noblețe; numai în acest mod se poate asigura omenirii
de mâine posibilitatea de a trăi și de a iubi cu acea demnitate și libertate care
provin din respectul față de adevăr. Indicațiile precise oferite în instrucțiunea
prezentă nu intenționează deci să oprească efortul de a reflecta, ci mai curând
să-i dea un nou impuls, în fidelitate necesară față de doctrina Bisericii.
În lumina adevărului despre darul vieții umane și a principiilor morale care
urmează de aici, fiecare este invitat să acționeze, în domeniul propriei
responsabilități, asemenea bunului samaritean și să-l recunoască și pe cel mai
mic dintre fiii oamenilor ca aproapele său (cf. Lc 10,29-37). Cuvântul lui Cristos
găsește aici o rezonanță nouă și aparte: „Ceea ce ați făcut unuia dintre frații mei
cei mai mici, mie mi-ați făcut” (Mt 25,40).
Suveranul pontif Ioan Paul al II-lea, în cadrul audienței acordate subsemnatului
prefect după reuniunea plenară a acestei congregații, a aprobat prezenta
instrucțiune și a dispus publicarea ei.
Roma, sediul Congregației pentru Doctrina Credinței, 22 februarie 1987, în
sărbătoarea Catedrei Sfântului Apostol Petru.
Card. Joseph Ratzinger, prefect
Alberto Bovone, arhiepiscop titular de Cezareea Numidiei, secretar
Note
[1] IOAN PAUL AL II-LEA, Discurs adresat participanților la Cel de-al LXXXI-lea
Congres al Societății Italiene de Medicină Internă și la al LXXXII-lea Congres al
Societății Italiene de Chirurgie Generală, 27 octombrie 1980, AAS, 72, 1980,
1126.
[2] PAUL AL VI-LEA, Discurs în Adunarea Generală a Națiunilor Unite, 4
octombrie 1965, AAS, 57, 1965, 878; Enciclica Populorum progressio, 13, AAS,
59, 1967, 263.
[3] PAUL AL VI-LEA, Omilie la Liturghia de încheiere a anului sfânt, 25 decembrie
1975, AAS, 68, 1976, 145; IOAN PAUL AL II-LEA, Enciclica Dives in
misericordia, 30, AAS, 72, 1980, 1224.
[4] IOAN PAUL AL II-LEA, Discurs adresat participanților la Cea de-a XXXV-a
Adunare Generală a Asociației Mondiale a Medicilor, 29 octombrie 1983, AAS, 76,
1984, 390.
[5] Cf. Declarația Dignitatis humanae, 2.
[6] Constituția pastorală Gaudium et spes, 22; IOAN PAUL AL II-LEA,
Enciclica Redemptor hominis, 8, AAS,71, 1979, 270-272.
[7] Cf. Constituția pastorală Gaudium et spes, 35.
[8] Constituția pastorală Gaudium et spes, 15. Cf. și PAUL AL VI-LEA,
Enciclica Populorum progressio, 20, AAS, 59, 1967, 267; IOAN PAUL AL II-LEA,
Enciclica Redemptor hominis, 15, AAS, 71, 1979, 286-289; Exortația
apostolică Familiaris consortio, 8, AAS, 74, 1982, 89.
[9] IOAN PAUL AL II-LEA, Exortația apostolică Familiaris consortio, 11, AAS, 74,
1982, 92.
[10] Cf. PAUL AL VI-LEA, Enciclica Humanae vitae, 10, AAS, 60, 1968, 487-488.
[11] IOAN PAUL AL II-LEA, Discurs adresat participanților la Cea de-a XXXV-a
Adunare Generală a Asociației Mondiale a Medicilor, 29 octombrie 1983, AAS, 76,
1984, 393.
[12] Cf. IOAN PAUL AL II-LEA, Exortația apostolică Familiaris consortio, 11, AAS,
74, 1982, 91-92; cf. și Constituția pastorală
Gaudium et spes, 50.
[13] CONGREGAȚIA PENTRU DOCTRINA CREDINȚEI, Declarația despre avortul
procurat, 9, AAS, 66, 1974, 736-737.
[14] IOAN PAUL AL II-LEA, Discurs adresat participanților la Cea de-a XXXV-a
Adunare Generală a Asociației Mondiale a Medicilor, 29 octombrie 1983, AAS, 76,
1984, 390.
[15] IOAN AL XXIII-LEA, Enciclica Mater et magistra, III, AAS, 53, 1961, 447.
[16] Constituția pastorală Gaudium et spes, 24.
[17] Cf. PIUS AL XII-LEA, Enciclica Humani generis, AAS, 42, 1950; PAUL AL VI-
LEA, Professio fidei, AAS,60, 1968, 436.
[18] IOAN AL XXIII-LEA, Enciclica Mater et magistra, III, AAS, 53, 1961, 447; cf.
IOAN PAUL AL II-LEA, Discurs adresat preoților participanți la un seminar de
studiu despre “Procreația responsabilă”, 17 septembrie 1983, Învățăturile lui
Ioan Paul al II-lea, VI, 2, 1983,
562; “La originea fiecărei persoane umane există un act creator al lui Dumnezeu:
nici un om nu vine la existență din întâmplare; este totdeauna punctul terminus
al iubirii creatoare a lui Dumnezeu”.
[19] Cf. Constituția pastorală Gaudium et spes, 24.
[20] Cf. PIUS AL XII-LEA, Discurs către Uniunea Medico-Biologică “Sfântul Luca”,
12 noiembrie 1944, Discursuri și mesaje radio, VI, 1944-1945, 191-192.
[21] Cf. Constituția pastorală Gaudium et spes, 50.
[22] Cf. Constituția pastorală Gaudium et spes, 51: “Atunci când este vorba de a
pune de acord iubirea conjugală cu transmiterea responsabilă a vieții,
moralitatea comportamentului nu depinde, așadar, numai de sinceritatea
intenției și de aprecierea motivelor, ci ea trebuie să fie determinată după criterii
obiective care decurg din natura persoanei umane și a actelor ei, criterii care
sunt destinate să mențină într-un context de adevărată iubire semnificația
întreagă a dăruirii reciproce și a procreației umane”.
[23] Constituția pastorală Gaudium et spes, 51.
[24] SFÂNTUL SCAUN, Carta drepturilor familiei, art. 4, L’Osservatore romano,
25 noiembrie 1983.
[25] CONGREGAȚIA PENTRU DOCTRINA CREDINȚEI, Declarația despre avortul
procurat, 12-13, AAS, 66, 1974, 738.
[26] Cf. PAUL AL VI-LEA, Discurs adresat participanților la Cel de-al XXIII-lea
Congres Național al Jurnaliștilor Catolici Italieni, 9 decembrie 1972, AAS, 64,
1972, 777.
[27] Obligația de a evita riscurile disproporționate implică un respect autentic
față de ființele umane și corectitudinea intențiilor terapeutice. Ea cere ca medicul
“să facă înainte de toate o evaluare atentă a eventualelor consecințe negative pe
care utilizarea necesară a unei anumite tehnici de cercetare poate să o aibă
asupra celui zămislit și să evite recurgerea la procedeele de diagnosticare despre
ale căror finalități oneste și caracter cu totul inofensiv nu are suficiente garanții.
Și dacă, așa cum se întâmplă adesea în alegerile umane, trebuie înfruntat un
coeficient de risc, el se va preocupa să verifice ca acesta să fie compensat de o
adevărată urgență a diagnozei și de importanța rezultatelor la care ajunge cu
ajutorul ei în favoarea creaturii zămislite” (IOAN PAUL AL II-LEA, Discurs adresat
participanților la Întâlnirea “Mișcarea pentru viață”, 3 decembrie
1982, Învățăturile lui Ioan Paul al II-lea, V, 3, 1982, 1512). Această precizare
despre “riscul disproporționat” trebuie luată în considerație și în textele succesive
ale acestei instrucțiuni, de fiecare dată când apare acest termen.
[28] IOAN PAUL AL II-LEA, Discurs adresat participanților la Cea de-a XXXV
Adunare Generală a Asociației Mondiale a Medicilor, 29 octombrie 1983, AAS, 76,
1984, 392.
[29] Cf. IOAN PAUL AL II-LEA, Discurs adresat participanților la o întâlnire a
Academiei Pontificale de Științe, 23 octombrie 1982, AAS, 75, 1983, 37: “Eu
condamn în modul cel mai deschis și explicit manipulările experimentale făcute
pe embrionul uman, pentru că ființa umană, din momentul zămislirii sale până la
moarte, nu poate fi exploatată pentru nici un motiv”.
[30] SFÂNTUL SCAUN, Carta drepturilor familiei, art. 4b, L’Osservatore romano,
25 noiembrie 1983.
[31] Cf. IOAN PAUL AL II-LEA, Discurs adresat participanților la
Întâlnirea “Mișcare pentru viață”, 3 decembrie 1982, Învățăturile lui Ioan Paul al
II-lea, V, 3, 1982, 1511: “Este inacceptabilă orice formă de experiment pe fetus,
care poate să dăuneze integrității sau să-i înrăutățească condițiile, în afară de
cazul că este vorba despre o încercare extremă de a-l salva de la moarte”.
CONGREGAȚIA PENTRU DOCTRINA CREDINȚEI, Declarația despre eutanasie,
4, AAS, 72, 1980, 550: “În lipsa altor remedii, este licit a se recurge, cu
consimțământul bolnavului, la mijloacele puse la dispoziție de medicina cea mai
avansată, chiar dacă sunt încă în stadiu experimental și nu sunt lipsite de risc”.
[32] Nimeni nu-și poate revendica, înainte de a exista, un drept subiectiv de a
începe existența; cu toate acestea, este legitim a afirma dreptul copilului de a
avea o origine pe deplin umană prin zămislirea conform naturii personale a ființei
umane. Viața este un dar care trebuie să fie acordat în mod demn atât
subiectului care-l primește, cât și subiecților care o transmit. Această precizare
trebuie luată în considerație și atunci când se va explica procreația artificială
umană.
[33] Cf. IOAN PAUL AL II-LEA, Discurs adresat participanților la Cea de a XXXV-a
Adunare Generală a Asociației Mondiale a Medicilor, 29 octombrie 1983, AAS, 76,
1984, 391.
[34] Cf. Constituția pastorală Gaudium et spes, 50.
[35] Cf. IOAN PAUL AL II-LEA, Exortația apostolică Familiaris consortio, 14, AAS,
74, 1982, 96.
[36] Cf. PIUS AL XII-LEA, Discurs adresat participanților la Cel de-al IV-lea
Congres Internațional al Medicilor Catolici, 29 septembrie 1949, AAS, 41, 1949, - După planul Creatorului, “omul va lăsa pe tatăl său și pe mama sa și se va
uni cu soția sa și amândoi vor fi un singur trup” (Gen 2,24). Unitatea căsătoriei,
legată de ordinea creației, este un adevăr accesibil rațiunii naturale. Tradiția și
magisteriul Bisericii se referă adesea la cartea Genezei fie în mod direct, fie prin
intermediul textelor Noului Testament ce fac referire la aceasta: Mt 19,4-
6; Mc 10,5-8; Ef 5,31. Cf. ATENAGORA, Legatio pro christianis, 33, PG, 6,965-
967; IOAN CRISOSTOMUL, In Matthaeum homiliae, LXII,191, PG, 58,597; LEON
CEL MARE, Scrisoarea Ad rusticum, 4, PL 54,1204; INOCENȚIU AL III-LEA,
Scrisoarea Gaudemus in Domino, DS, 778; CONCILIUL AL II-LEA DIN LYON,
Sesiunea a IV-a, DS, 860; CONCILIUL TRIDENTIN, Sesiunea a XXIV-a, DS, 1798,
1802; LEON AL XIII-LEA, Enciclica Arcanum divinae sapientiae, AAS, 12, 1879-
80, 388-391; PIUS AL XI-LEA, Enciclica Casti connubii, AAS, 22, 1930, 546-547;
CONCILIUL VATICAN II, Constituția pastorală Gaudium et spes, 48; IOAN PAUL
AL II-LEA, Exortația apostolică Familiaris consortio, 19, AAS, 74, 1982, 101-
102; CDC, can. 1056.
[37] Cf. PIUS AL XII-LEA, Discurs adresat participanților la Cel de-al IV-lea
Congres Internațional al Medicilor Catolici, 29 septembrie 1949, AAS, 41, 1949,
560; Discurs adresat participanților la Congresul Uniunii Catolice Italiene de
Obstetrică, 29 octombrie 1951, AAS, 43, 1951, 850; CDC, can. 1134.
[38] PAUL AL VI-LEA, Enciclica Humanae vitae, 12, AAS, 60, 1968, 488-489.
[39] PAUL AL VI-LEA, Enciclica Humanae vitae, 12, AAS, 60, 1968, 489.
[40] PIUS AL XII-LEA, Discurs adresat participanților la Cel de-al II-lea Congres
Mondial de la Napoli despre fecunditatea și sterilitatea umană, 19 mai
1956, AAS, 48, 1956, 470.
[41] CDC, can. 1061. Conform acestui canon, actul conjugal este acela prin care
căsătoria este consumată dacă cei doi soți “l-au săvârșit între ei în mod uman”.
[42] Cf. Constituția pastorală Gaudium et spes, 14.
[43] Cf. IOAN PAUL AL II-LEA, Audiența generală, 16 ianuarie 1980, Învățăturile
lui Ioan Paul al II-lea, III, 1, 1980, 148-152.
[44] IOAN PAUL AL II-LEA, Discurs adresat participanților la Cea de-a 35-a
Adunare Generală a Asociației Mondiale a Medicilor, 29 octombrie 1983, AAS, 76,
1984, 393.
[45] Cf. Constituția pastorală Gaudium et spes, 51.
[46] Cf. Constituția pastorală Gaudium et spes, 50.
[47] Cf. PIUS AL XII-LEA, Discurs adresat participanților la Cel de-al IV-lea
Congres Internațional al Medicilor Catolici, 29 septembrie 1949, AAS, 41, 1949,
560: “Ar fi greșit să se considere că posibilitatea de a recurge la acest mijloc
(fecundarea artificială) poate face validă căsătoria între persoane incapabile să o
încheie din cauza impedimentului impotenței”.
[48] O problemă analoagă a fost tratată de PAUL AL VI-LEA, Humanae vitae,
14, AAS, 60, 1968, 490-491.
[49] Cf. Partea I, 1.
[50] IOAN PAUL AL II-LEA, Exortația apostolică Familiaris consortio, 14, AAS, 74,
1982, 96.
[51] Cf. Răspunsul Sfântului Oficiu, 17 martie 1897, DS, 3323; PIUS AL XII-
LEA, Discurs adresat participanților la Cel de-al IV-lea Congres
Internațional al Medicilor Catolici, 29 septembrie 1949, AAS, 41, 1949,
560; Discurs adresat participanților la Congresul Uniunii Catolice Italiene de
Obstetrică, 29 octombrie 1951, AAS, 43, 1951, 850; Discurs adresat
participanților la Cel de-al II-lea Congres Mondial de la Napoli despre
fertilitatea și sterilitatea umană, 19 mai 1956, AAS, 48, 1956, 471-473; Discurs
adresat participanților la Cel de-al VII-lea Congres Internațional al Societății
Internaționale de Hematologie, 12 septembrie 1958, AAS, 50, 1958, 733; IOAN
PAUL AL II-LEA, Enciclica Mater et magistra, III, AAS, 53, 1961, 477.
[52] PIUS AL XII-LEA, Discurs adresat participanților la Congresul Uniunii
Catolice Italiene de Obstetrică, 29 octombrie 1951, AAS, 43, 1951, 850.
[53] PIUS AL XII-LEA, Discurs adresat participanților la Cel de-al IV-lea Congres
Internațional al Medicilor Catolici, 29 septembrie 1949, AAS, 41, 1949, 560.
[54] CONGREGAȚIA PENTRU DOCTRINA CREDINȚEI, Declarația cu privire la
câteva probleme de etică sexuală, 9, AAS, 68, 1976, 86, care citează din
constituția pastorală Gaudium et spes, 51; cf. Decretul Sfântului Oficiu, 2 august
1929, AAS, 21, 1929, 490; PIUS AL XII-LEA, Discurs adresat participanților la Cel
de-al XXVI-lea Congres al Societății Italiene de Urologie, 8 octombrie 1953, AAS,
45, 1953, 678.
[55] Cf. IOAN AL XXIII-LEA, Enciclica Mater et magistra, III, AAS, 53, 1961, 447.
[56] Cf. PIUS AL XII-LEA, Discurs adresat participanților la Cel de-al IV-lea
Congres Internațional al Medicilor Catolici, 29 septembrie 1949, AAS, 41, 1949,
560.
[57] Cf. PIUS AL XII-LEA, Discurs adresat participanților la Cel de-al II-lea
Congres Mondial de la Napoli despre fertilitatea și sterilitatea umană, 19 mai
1956, AAS, 48, 1956, 471-473.
[58] Constituția pastorală Gaudium et spes, 50.
[59] IOAN PAUL AL II-LEA, Exortația apostolică Familiaris consortio, 14, AAS, 74,
1982, 97.
[60] Cf. Declarația Dignitatis humanae, 7.
