PARTEA ÎNTÂI: Mărturisirea de credință (Catehismul Bisericii Catolice 26-49)

heart-700141_1280
See page for author, Public domain, via Wikimedia Commons

Omul este capabil de Dumnezeu

PARTEA ÎNTÂI: Mărturisirea de credință
SECȚIUNEA ÎNTÎI
„Cred” – „Credem”
  1. Când ne mărturisim credința, începem prin a spune: „Cred” sau „Credem”. Înainte de a expune credința Bisericii așa cum e mărturisită în Crez, celebrată în liturgie, trăită în practicarea Poruncilor și în rugăciune, să ne întrebăm așadar ce înseamnă „a crede”. Credința este răspunsul omului dat lui Dumnezeu, care se i se revelează și i se dăruiește, aducând în același timp un belșug de lumină omului aflat în căutarea sensului ultim al vieții sale. De aceea, tratăm întâi despre această căutare a omului (capitolul întâi), apoi despre Revelația divină, prin care Dumnezeu vine în întâmpinarea omului (capitolul al doilea), și, în sfârșit, despre răspunsul credinței (capitolul al treilea).
CAPITOLUL ÎNTÂI
Omul este „capabil” de Dumnezeu

I. Năzuința spre Dumnezeu

  1. Năzuința spre Dumnezeu este înscrisă în inima omului, căci omul este creat de Dumnezeu și pentru Dumnezeu; Dumnezeu nu încetează să-l atragă pe om spre sine și numai în Dumnezeu va găsi omul adevărul și fericirea pe care nu încetează să le caute:Temeiul cel mai profund al demnității umane rezidă în chemarea omului la comuniune cu Dumnezeu. Încă de la nașterea sa, omul este invitat la dialog cu Dumnezeu. Căci el nu există decât pentru că, fiind creat de Dumnezeu din iubire, este susținut neîncetat de El, din iubire; nici nu trăiește pe deplin după adevăr, dacă nu recunoaște în mod liber această iubire și nu se încredințează Creatorului său[1].
  2. De-a lungul istoriei lor și până astăzi, oamenii și-au exprimat în multe feluri căutarea de Dumnezeu prin credințe și comportări religioase (rugăciuni, jertfe, culte, meditații etc.). În ciuda ambiguităților pe care le pot cuprinde, aceste forme de expresie sunt atât de universale, încât omul poate fi numit o ființă religioasă:Dumnezeu a pus să locuiască pe toată fața pământului întregul neam omenesc, ieșit dintr-unul singur, așezând vremurile mai dinainte rânduite și hotarele locuirii lor, ca ei să-l caute pe Dumnezeu, încercând să-l poată cumva atinge și afla, deși El nu este departe de nici unul dintre noi. Căci în El trăim, ne mișcăm și suntem (Fapte 17, 26-28).
  3. Dar această „relație intimă și vitală, care îl unește pe om cu Dumnezeu”[2] poate fi uitată, ignorată și chiar respinsă în mod explicit de om. Astfel de atitudini pot avea origini foarte diferite[3]: revolta împotriva răului din lume, ignoranța sau indiferența religioasă, grijile lumii și preocuparea pentru avuții[4], exemplul rău dat de credincioși, curentele de gândire ostile religiei și, în sfârșit, atitudinea omului păcătos, care, de teamă, se ascunde de fața lui Dumnezeu[5] și fuge dinaintea chemării Lui[6].
  4. „Să se bucure inimile celor care-l caută pe Domnul” (Ps 105, 3). Dacă omul poate să-l uite sau să-l respingă pe Dumnezeu, Dumnezeu, în schimb, nu încetează să-i cheme pe toți oamenii să-l caute, ca să trăiască și să găsească fericirea. Dar această căutare pretinde de la om întreg efortul inteligenței, voință dreaptă, „inimă curată” și, de asemenea, mărturia celorlalți, care să-l îndrume în căutarea lui Dumnezeu.Mare ești Tu, Doamne, și preavrednic de laudă: mare este puterea ta și înțelepciunea ta e nemăsurată; iar omul, părticică a zidirii tale, pretinde să te laude, tocmai el, care, înveșmântat în firea-i muritoare, poartă în sine mărturia păcatului său și mărturia că Tu le stai împotrivă celor mândri. Cu toate acestea, omul, părticică a zidirii tale, vrea să te laude. Tu însuți îl îndemni la aceasta, făcându-l să-și afle desfătarea în lauda ta, căci pentru tine ne-ai creat și neliniștită e inima noastră până ce nu-și află odihna în tine[7].

II. Căile pentru a ajunge la cunoașterea lui Dumnezeu

  1. Creat după chipul lui Dumnezeu, chemat să-l cunoască și să-l iubească pe Dumnezeu, omul care îl caută pe Dumnezeu descoperă anumite „căi” pentru a ajunge la cunoașterea lui Dumnezeu. Ele sunt numite și „dovezile existenței lui Dumnezeu”, nu în sensul dovezilor pe care le caută științele naturale, ci în sensul de „argumente convergente și convingătoare”, care îngăduie să se ajungă la adevărate certitudini.Aceste „căi” pentru a se apropia de Dumnezeu au drept punct de plecare creația: lumea materială și persoana umană.
  2. Lumea: pornind de la mișcare și de la devenire, de la contingență, de la ordinea și frumusețea lumii, Dumnezeu poate fi cunoscut ca originea și scopul Universului.Sfântul Paul afirmă despre păgâni: „Ceea ce se poate cunoaște despre Dumnezeu le este cunoscut, fiindcă Dumnezeu le-a arătat. Căci cele nevăzute ale lui se văd de la facerea lumii, înțelegându-se din făpturi: veșnica lui putere și dumnezeirea lui” (Rom 1, 19-20)[8].Și Sfântul Augustin spune: „Întreabă frumusețea pământului, întreabă frumusețea mării, întreabă frumusețea aerului, care se dilată și se răspândește, întreabă frumusețea cerului, (…) întreabă-le pe toate. Toate îți răspund: «Iată, suntem frumoase». Frumusețea lor aduce mărturie (confessio). Aceste frumuseți supuse schimbării, cine altul le-a făcut decât Cel Frumos (Pulcher), care nu e supus schimbării[9]?»
  3. Omul: cu deschiderea spre adevăr și spre frumusețe, cu simțul binelui moral, cu libertatea și cu glasul conștiinței lui, cu aspirația spre infinit și spre fericire, se întreabă asupra existenței lui Dumnezeu. Prin toate acestea, el percepe semne ale sufletului său spiritual. „Sămânță a veșniciei pe care o poartă în sine, care nu se poate reduce la materie”[10], sufletul omului nu își poate avea originea decât în Dumnezeu.
  4. Lumea și omul atestă că nu-și au în sine nici principiul primordial și nici scopul ultim, ci participă la Ființa în sine, fără origine și fără sfârșit. Astfel, pe aceste „căi” felurite, omul poate ajunge la cunoașterea existenței unei realități care este cauza primă și scopul ultim a toate «și pe care toți îl numesc Dumnezeu”[11].
  5. Omul e înzestrat cu facultăți care îl fac capabil să cunoască existența unui Dumnezeu personal. Dar pentru ca omul să poată intra în intimitatea Lui, Dumnezeu a voit să i se reveleze și să-i dea harul de a putea primi această revelație în credință. Totuși, dovezile existenței lui Dumnezeu îl pot dispune pentru credință și îl pot ajuta să vadă că credința nu se opune rațiunii omenești.

III. Cunoașterea lui Dumnezeu în concepția Bisericii

  1. „Sfânta Maică Biserică ține și învață că Dumnezeu, începutul și sfârșitul a toate, poate fi cunoscut cu certitudine din lucrurile create, prin lumina naturală a rațiunii umane”[12]. Fără această capacitate, omul nu ar putea primi Revelația lui Dumnezeu. Omul are această capacitate pentru că este creat „după chipul lui Dumnezeu”[13].
  2. Totuși, în condițiile istorice în care se află, omul întâmpină multe dificultăți în a-l cunoaște pe Dumnezeu numai cu lumina rațiunii:Deși rațiunea umană, simplu vorbind, e realmente capabilă, prin puterile și cu lumina ei naturală, să ajungă la o cunoaștere adevărată și sigură a unui Dumnezeu personal, care ocrotește și cârmuiește lumea prin providența lui, precum și la cunoașterea unei legi naturale puse de Creator în sufletele noastre, există totuși multe obstacole ce o împiedică să-și folosească eficient și rodnic puterea naturală, căci adevărurile referitoare la Dumnezeu și la relațiile dintre oameni și Dumnezeu depășesc în mod absolut ordinea lucrurilor sensibile și, atunci când trebuie să se traducă în faptă și să informeze viața, pretind dăruire și renunțare. În dobândirea unor astfel de adevăruri, spiritul omenesc întâmpină dificultăți din partea simțurilor și a imaginației, precum și din partea înclinațiilor rele născute din păcatul strămoșesc. De aceea, în această materie, oamenii se conving ușor de falsitatea sau, cel puțin, de nesiguranța unor lucruri ce ar vrea să nu fie adevărate[14].
  3. De aceea, omul are nevoie să fie luminat de revelația lui Dumnezeu, nu numai pentru ceea ce îi depășește capacitatea de înțelegere, ci și pentru „adevărurile religioase și morale, care nu sunt în sine de nepătruns pentru rațiunea umană, pentru ca ele să poată fi cunoscute de toți, chiar și în condiția actuală a neamului omenesc, cu ușurință, cu certitudine deplină și fără amestec de eroare”[15].

IV. Cum să vorbim despre Dumnezeu?

  1. Susținând capacitatea rațiunii umane de a-l cunoaște pe Dumnezeu, Biserica își exprimă încrederea în posibilitatea de a vorbi despre Dumnezeu tuturor oamenilor și cu toți oamenii. Această convingere este punctul de plecare al dialogului său cu celelalte religii, cu filosofia și cu științele și, de asemenea, cu necredincioșii și cu ateii.
  2. Deoarece cunoașterea noastră de Dumnezeu este limitată, limitat este și limbajul nostru referitor la Dumnezeu. Nu putem vorbi despre Dumnezeu decât pornind de la creaturi și după modul nostru omenesc limitat de a cunoaște și de a gândi.
  3. Toate creaturile poartă o anumită asemănare cu Dumnezeu, în mod deosebit omul, creat după chipul și asemănarea lui Dumnezeu. Multiplele perfecțiuni ale creaturilor (adevărul, bunătatea, frumusețea lor) reflectă deci perfecțiunea infinită a lui Dumnezeu. De aceea, putem vorbi despre Dumnezeu pornind de la perfecțiunile creaturilor sale, „căci din măreția și frumusețea făpturilor, prin analogie, poate fi contemplat Creatorul lor” (Înț 13, 5).
  4. Dumnezeu transcende orice făptură. Trebuie deci să ne purificăm neîncetat limbajul de tot ce are el limitat, antropomorfizant, imperfect, pentru a nu-l confunda pe „Dumnezeul cel negrăit, necuprins cu mintea, nevăzut, neajuns”[16] cu reprezentările noastre omenești. Cuvintele omenești rămân întotdeauna mai prejos de misterul lui Dumnezeu.
  5. Vorbind astfel despre Dumnezeu, limbajul nostru se exprimă, desigur, în chip omenesc, dar îl atinge realmente pe Dumnezeu însuși, fără a-l putea totuși exprima în infinita lui simplitate. Într-adevăr, trebuie să ne amintim că „între Creator și creatură, oricâte asemănări am afla, deosebirile sunt mult mai mari”[17] și că „nu putem sesiza despre Dumnezeu ceea ce El este, ci numai ceea ce nu este și cum se situează celelalte ființe în raport cu El”[18].

PE SCURT

  1. Omul este prin natură și prin vocație o ființă religioasă. Venind de la Dumnezeu, mergând spre Dumnezeu, omul nu trăiește o viață pe deplin umană decât dacă își trăiește în mod liber relația cu Dumnezeu.
  2. Omul e făcut să trăiască în comuniune cu Dumnezeu, în care își găsește fericirea: „Când voi fi întreg în tine, nu va mai exista mâhnire și încercare; când va fi plină de tine, viața mea va fi împlinită”[19].
  3. Ascultând mesajul creaturilor și glasul conștiinței sale, omul poate ajunge la certitudinea existenței lui Dumnezeu, cauza și scopul a toate.
  4. Biserica învață că Dumnezeul unic și adevărat, Creatorul și Domnul nostru, poate fi cunoscut cu certitudine prin lucrările sale datorită luminii naturale a rațiunii omenești[20].
  5. Putem vorbi despre Dumnezeu realmente pornind de la multiplele perfecțiuni ale creaturilor, asemănări cu Dumnezeu, cel infinit în desăvârșire, chiar dacă limbajul nostru limitat nu-i epuizează misterul.
  6. „Creatura fără Creator dispare”[21]. Iată de ce credincioșii se știu împinși fără de răgaz de iubirea lui Cristos să ducă lumina Dumnezeului celui viu celor care îl ignoră sau îl refuză.

Note


[1] GS 19, §1.
[2] GS 19, §1.
[3] Cf. GS 19-21.
[4] Cf. Mt 13, 22.
[5] Cf. Gen 3, 8-10.
[6] Cf. Iona 1, 3.
[7] Sf. Augustin, Conf. 1, 1, 1.
[8] Cf. Fapte 14, 15. 17; 17, 27-28; Înț 13, 1-910.
[9] Serm. 241, 2.
[10] GS 18, §1; cf. 14 §2.
[11] Sf. Toma Aq., S. Th. 1, 2, 3.
[12] Cc. Vatican I: DS 3004; cf. 3026; DV 6.
[13] Cf. Gen 1, 27.
[14] Pius XII, Enc. Humani Generis: DS 3875.
[15] Ibid.: DS 3876; cf. Cc. Vatican I: DS 3005; DV 6; Sf. Toma Aq., S. Th. 1, 1, 1.
[16] Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur, Anafora.
[17] Cc. Lateran IV: DS 806.
[18] Sf. Toma Aq. S. Gent. 1, 30.
[19] Sf. Augustin, Conf. 10, 28, 39.
[20] Cf. Cc Vatican I: DS 3026.
[21] GS 36.

JohannesPaulII

Prolog (Catehismul Bisericii Catolice 1-25)

SammyBasso

Testamentul lui Sammy Basso