Iubiţi soţi şi soţii din toată lumea!
Cu ocazia Anului “Familia Amoris laetitia“, mă adresez vouă pentru a vă exprima tot afectul meu şi apropierea mea în acest timp aşa de special pe care-l trăim. Am ţinut cont mereu de familii în rugăciunile mele, dar şi mai mult în timpul pandemiei, care i-a pus pe toţi la grea încercare, în special pe cei mai vulnerabili. Momentul prin care trecem mă face să mă apropii cu umilinţă, afect şi primire de fiecare persoană, de fiecare cuplu de soţi şi de fiecare familie aflate în situaţii pe care le experimentează fiecare.
Contextul deosebit ne invită să trăim cuvintele cu care Domnul îl cheamă pe Abraham să iasă din ţara sa şi din casa tatălui spre o ţară necunoscută pe care el însuşi i-o va arăta (cf. Gen 12,1). Şi noi am trăit mai mult ca oricând incertitudinea, singurătatea, pierderea de persoane dragi şi am fost determinaţi să ieşim din siguranţele noastre, din spaţiile noastre de “control”, din modurile noastre de a face lucrurile, din ambiţiile noastre, pentru a ne interesa nu numai de binele familiei noastre, ci şi de cel al societăţii, care depinde şi el de comportamentele noastre personale.
Relaţia cu Dumnezeu ne plăsmuieşte, ne însoţeşte şi ne pune în mişcare ca persoane şi, în ultimă instanţă, ne ajută “să ieşim din ţara noastră”, în multe cazuri cu o anumită teamă şi chiar cu frica de necunoscut, dar graţie credinţei noastre creştine ştim că nu suntem singuri pentru că Dumnezeu este în noi, cu noi şi în mijlocul nostru: în familie, în cartier, la locul de muncă sau de studiu, în oraşul unde locuim.
Ca Abraham, fiecare dintre soţi iese din propria ţară chiar din momentul în care, simţind chemarea la iubirea conjugală, decide să se dăruiască celuilalt fără rezerve. Astfel, deja logodnica implică ieşirea din propria ţară, pentru că cere să se parcurgă împreună drumul care conduce la căsătorie. Diferitele situaţii ale vieţii – trecerea zilelor, venirea copiilor, munca, bolile – sunt circumstanţe în care angajarea asumată reciproc presupune ca fiecare să abandoneze propriile inerţii, propriile certitudini, spaţiile de linişte şi merge spre ţara pe care Dumnezeu o promite: a fi doi în Cristos, doi în unul. O singură cale, un “noi” în comuniunea de iubire cu Isus, viu şi prezent în fiecare moment al existenţei voastre. Dumnezeu vă însoţeşte, vă iubeşte necondiţionat. Nu sunteţi singuri!
Dragi soţi, să ştiţi că ai voştri copii – şi în special cei mai tineri – vă observă cu atenţie şi caută în voi mărturia unei iubiri puternice şi credibile. “Cât de important, pentru tineri, să vadă cu ochii lor iubirea lui Cristos viu şi prezent în iubirea soţilor, care mărturisesc cu viaţa lor concretă că iubirea este posibilă pentru totdeauna!”[1]. Copiii sunt un dar, mereu, schimbă istoria fiecărei familii. Sunt însetaţi de iubire, de recunoştinţă, de stimă şi de încredere. Paternitatea şi maternitatea vă cheamă să fiţi generativi pentru a da copiilor voştri bucuria de a se descoperi fii ai lui Dumnezeu, fii ai unui Tată care încă din prima clipă i-a iubit cu duioşie şi îi ia de mână în fiecare zi. Această descoperire poate să dea copiilor voştri credinţa şi capacitatea de a se încrede în Dumnezeu.
Desigur, a-i educa pe copii nu este deloc uşor. Dar să nu uităm că şi ei ne educă. Primul ambient educativ rămâne mereu familia, în micile gesturi care sunt mai elocvente decât cuvintele. A educa înseamnă înainte de toate a însoţi procesele de creştere, a fi prezenţi în atâtea moduri, aşa încât copiii să poată conta pe părinţi în fiecare moment. Educatorul este o persoană care “generează” în sens spiritual şi, mai ales care “intră în joc” punându-se în relaţie. Ca taţi şi mame este importantă relaţionarea cu copiii pornind de la o autoritate obţinută zi de zi. Ei au nevoie de o siguranţă care să-i ajute să experimenteze încrederea în voi, în frumuseţea vieţii lor, în certitudinea că sunt niciodată singuri, orice s-ar întâmpla.
Pe de altă parte, aşa cum am avut ocazia de a afirma, conştiinţa identităţii şi misiunii laicilor în Biserică şi în societate a crescut. Aveţi misiunea de a transforma societatea cu prezenţa voastră în lumea muncii şi de a face în aşa fel încât să se ţină cont de nevoile familiilor.
Şi soţii trebuie să ia iniţiativa (primerear)[2] în cadrul comunităţii parohiale şi diecezane cu propunerile lor şi creativitatea lor, urmărind complementaritatea carismelor şi a vocaţiilor ca exprimare a comuniunii ecleziale; îndeosebi, cea a “soţilor alături de păstori, pentru a merge cu alte familii, pentru a ajuta pe cel care este mai slab, pentru a vesti că, şi în dificultăţi, Cristos devine prezent”[3].
De aceea, vă îndemn, dragi soţi, să participaţi în Biserică, îndeosebi în pastoraţia familială. Deoarece “coresponsabilitatea faţă de misiune cheamă […] soţii şi slujitorii hirotoniţi, în special episcopii, să coopereze în manieră rodnică în îngrijirea şi în păzirea Bisericilor familiale”[4]. Amintiţi-vă că familia este “celula fundamentală a societăţii” (Exortaţia apostolică Evangelii gaudium, 66). Căsătoria este realmente un proiect de construcţie a “culturii întâlnirii” (Enciclica Fratelli tutti, 216). Pentru aceasta familiilor le revine provocarea de a construi punţi între generaţii pentru a transmite valorile care construiesc umanitatea. Este nevoie de o nouă creativitate pentru a exprima în provocările actuale valorile care ne constituie ca popor în societăţile noastre şi în Biserică, popor al lui Dumnezeu.
Vocaţia la căsătorie este o chemare de a conduce o barcă instabilă – dar sigură datorită realităţii sacramentului – pe o mare uneori agitată. De câte ori, ca apostolii, aţi vrea să spuneţi, sau mai bine zis, să strigaţi: “Învăţătorule, nu-ţi pasă că pierim?” (Mc 4,38). Să nu uităm că, prin sacramentul Căsătoriei, Isus este prezent în această barcă. El se preocupă pentru voi, rămâne cu voi în orice moment, în plutirea bărcii agitate de ape. Într-un alt text din Evanghelie, în mijlocul dificultăţilor, discipolii văd că Isus se apropie în mijlocul furtunii şi îl primesc în barcă; tot aşa şi voi, când furtuna se înteţeşte, lăsaţi-l pe Isus să urce în barcă, pentru că atunci când “s-a urcat în barca lor […] vântul s-a oprit” (Mc 6,51). Este important ca împreună să ţineţi privirea îndreptată spre Isus. Numai aşa veţi avea pacea, veţi depăşi conflictele şi veţi găsi soluţii la multe din problemele voastre. Nu pentru că acestea vor dispare, ci pentru că veţi putea să le vedeţi într-o altă perspectivă.
Numai abandonându-vă în mâinile Domnului veţi putea înfrunta ceea ce pare imposibil. Calea este aceea de a recunoaşte fragilitatea şi neputinţa pe care le experimentaţi în faţa atâtor situaţii care vă înconjoară, dar în acelaşi timp să aveţi certitudinea că în acest mod forţa lui Cristos se manifestă în slăbiciunea voastră (cf. 2Cor 12,9). Tocmai în mijlocul unei furtuni apostolii au ajuns să recunoască regalitatea şi divinitatea lui Isus şi au învăţat să se încreadă în el.
În lumina acestor referinţe biblice, aş vrea să profit de ocazie pentru a reflecta asupra câtorva dificultăţi şi oportunităţi pe care familiile le-au trăit în acest timp de pandemie. De exemplu, a crescut timpul pentru a sta împreună, şi acest lucru a fost o oportunitate unică pentru a cultiva dialogul în familie. Desigur, asta cere un exerciţiu special de răbdare; nu este uşor de a sta împreună toată ziua când în aceeaşi casă trebuie să se lucreze, să se studieze, să se distreze şi să se odihnească. Nu vă lăsaţi învinşi de oboseală; forţa iubirii să vă facă apţi de a privi mai mult la ceilalţi – la soţ, la copii – decât la propria trudă. Vă amintesc ceea ce am scris în Amoris laetitia (cf. nr. 90-119) preluând imnul paulin adus carităţii (cf. 1Cor 13,1-13). Cereţi acest dar cu insistenţă Sfintei Familii; recitiţi elogiul carităţii pentru ca ea să inspire deciziile voastre şi acţiunile voastre (cf. Rom 8,15; Gal 4,6).
În acest mod, a sta împreună nu va fi o pocăinţă, ci un refugiu în mijlocul furtunilor. Familia să fie un loc de primire şi de înţelegere. Păstraţi în inimă sfatul pe care l-am dat soţilor cu cele trei cuvinte: “te rog, mulţumesc, iartă-mă”[5]. Şi când apare un conflict, “a nu termina niciodată ziua fără a face pacea”[6]. Nu vă ruşinaţi să îngenuncheaţi împreună în faţa lui Isus în Euharistie pentru a găsi momente de pace şi o privire reciprocă făcută din duioşie şi din bunătate. Sau să luaţi mâna celuilalt, când este un pic supărat, pentru a-i smulge un zâmbet complice. Eventual să recitaţi împreună o rugăciune împreună, cu glas tare, seara înainte de a adormi, cu Isus prezent între voi.
Este adevărat şi că, pentru unele cupluri, convieţuirea la care au fost constrânşi în timpul carantinei a fost deosebit de dificilă. Problemele care existau deja s-au agravat, generând conflicte care în multe cazuri au devenit aproape insuportabile. Atâţia au văzut chiar ruperea unei relaţii în care se târa o criză care nu s-a ştiut sau nu s-a putut depăşi. Şi acestor persoane doresc să exprim apropierea mea şi afectul meu.
Ruperea unei relaţii conjugale generează multă suferinţă datorită dispariţiei atâtor aşteptări; lipsa de înţelegere provoacă discuţii şi răni care nu sunt uşor de depăşit. Nici copiii nu sunt scutiţi de durerea de a vedea că părinţii lor nu mai sunt împreună. Şi în aceste cazuri, nu încetaţi să căutaţi ajutor aşa încât conflictele să poată fi depăşite într-un fel şi să nu provoace alte suferinţe între voi şi copiilor voştri. Domnul Isus, în milostivirea sa infinită, vă va inspira modul de a merge înainte în mijlocul atâtor dificultăţi şi neplăceri. Nu încetaţi să-l invocaţi şi să căutaţi în el un refugiu, o lumină pentru drum, şi în comunitate o “casă paternă unde este loc pentru fiecare cu viaţa sa obositoare” (Exortaţia apostolică Evangelii gaudium, 47).
Nu uitaţi că iertarea vindecă orice rană. Iertarea reciprocă este rezultatul unei decizii interioare care se formează în rugăciune, în relaţia cu Dumnezeu, este un dar care provine din harul cu care Cristos umple cuplul atunci când este lăsat să acţioneze, când i se adresează lui. Cristos “locuieşte” în căsătoria voastră şi aşteaptă ca să-i deschideţi inimile voastre pentru a vă putea susţine cu puterea iubirii sale, ca pe discipoli în barcă. Iubirea noastră umană este slabă, are nevoie de forţa iubirii fidele a lui Isus. Cu el puteţi construi cu adevărat “casa pe stâncă” (Mt 7,24).
În această privinţă, permiteţi-mi să adresez un cuvânt tinerilor care se pregătesc pentru căsătorie. Dacă înainte de pandemie pentru logodnici era dificil să proiecteze un viitor fiind greu să găsească un loc de muncă stabil, acum incertitudinea este şi mai mare. De aceea, îi invit pe logodnici să nu se descurajeze, să aibă “curajul creativ” pe care l-a avut Sfântul Iosif, a cărui amintire am voit s-o cinstesc în acest an dedicat lui. Tot aşa şi voi, când este vorba de a înfrunta drumul căsătoriei, deşi aveţi puţine mijloace, încredeţi-vă mereu în Providenţă, pentru că “uneori tocmai dificultăţile scot din fiecare dintre noi resurse pe care nici măcar nu ne gândeam că le avem” (Scrisoarea apostolică Patris corde, 5). Nu ezitaţi să vă sprijiniţi pe familiile voastre şi pe prieteniile voastre, pe comunitatea eclezială, pe parohie, pentru a trăi viitoarea viaţă conjugală şi familială învăţând de la cei care deja au trecut pe drumul pe care voi începeţi să-l parcurgeţi.
Înainte de a încheie, doresc să trimit un salut special bunicilor şi bunicuţelor care în perioada de izolare au ajuns în imposibilitatea de a-i vedea pe nepoţi şi de a sta cu ei; persoanelor bătrâne care au suferit în manieră şi mai puternică singurătatea. Familia nu poate să se lipsească de bunici, ei sunt amintirea vie a umanităţii, “această amintire poate ajuta la construirea unei lumi mai umane, mai primitoare”[7].
Sfântul Iosif să inspire în toate familiile curajul creativ, atât de necesar în această schimbare de epocă pe care o trăim, iar Sfânta Fecioară Maria să însoţească în viaţa voastră conjugală gestaţia culturii întâlnirii, aşa de urgentă pentru a depăşi adversităţile şi contrastele care întunecă timpul nostru. Multele provocări nu pot fura bucuria celor care ştiu că merg cu Domnul. Trăiţi intens vocaţia voastră. Nu lăsaţi ca tristeţea să transforme feţele voastre. Soţul vostru are nevoie de zâmbetul vostru. Copiii voştri au nevoie de privirile voastre care să-i încurajeze. Păstorii şi celelalte familii au nevoie de prezenţa voastră şi de bucuria voastră: bucuria care vine de la Domnul!
Vă salut cu afect îndemnându-vă să mergeţi înainte în trăirea misiunii pe care Isus ne-a încredinţat-o, perseverând în rugăciune şi “în frângerea pâinii” (Fap 2,42).
Şi vă rog, nu uitaţi să vă rugaţi pentru mine; eu fac asta în fiecare zi pentru voi.
Cu fraternitate,
Franciscus
Roma, Sfântul Ioan din Lateran, 26 decembrie 2021, Sărbătoarea Sfintei Familii
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
Note:
[1] Video-mesaj adresat participanţilor la Forumul “La ce punct suntem cu Amoris laetitia?” (9 mai 2021).
[2] Cf. Exortaţia apostolică Evangelii gaudium, 24.
[3] Video-mesaj adresat participanţilor la Forumul “La ce punct suntem cu Amoris laetitia?” (9 mai 2021).
[4] Ibid.
[5] Discurs adresat familiilor din lume cu ocazia pelerinajului la Roma în Anul Credinţei (26 octombrie 2013); cf. Exortaţia apostolică post-sinodală Amoris laetitia, 133.
[6] Cateheza din 13 mai 2015; cf. Exortaţia apostolică post-sinodală Amoris laetitia, 104.
[7] Mesaj pentru Prima Zi Mondială a Bunicilor şi a Bătrânilor “Eu sunt cu tine în toate zilele” (31 mai 2021).
