„Dacă citești asta, atunci eu nu mai sunt printre lumea celor vii. Cel puțin nu în lumea celor vii așa cum o știm noi. Scriu această scrisoare pentru că, dacă există un lucru care m-a tulburat întotdeauna, sunt înmormântări. Nu că ar fi ceva în neregulă cu înmormântarea, a-ți lua ultimul rămas bun de la cei dragi este unul dintre cele mai umane și mai poetice lucruri din toate timpurile două lucruri pe care nu le-am putut suporta: să nu pot fi acolo și să spun ultimele lucruri și să nu-i pot consola pe cei dragi mie Pe lângă faptul că nu pot participa, dar asta e altă poveste… Și așa , iată-mă, m-am hotărât să scriu ultimele mele cuvinte, și mulțumesc celor care le citesc, nu vreau să vă las altceva decât ceea ce am trăit, și pentru că este ultima oară când am șansa. spune piesa mea, voi spune doar esențialul fără lucruri de prisos sau orice altceva.
Vreau să știi în primul rând că mi-am trăit viața fericită, fără excepții, și am trăit-o ca un om simplu, cu momente de bucurie și momente grele, cu dorința de a face bine, uneori reușind și alteori eșuând lamentabil. . De când eram copil, după cum bine știți, progeria mi-a afectat profund viața, deși a fost doar o foarte mică parte din ceea ce sunt, nu pot nega că mi-a influențat foarte mult viața de zi cu zi și, nu în ultimul rând, alegeri.
Nu știu de ce și cum voi părăsi această lume, cu siguranță mulți vor spune că mi-am pierdut lupta împotriva bolii. Nu asculta! Nu a fost niciodată o bătălie de purtat, a existat doar o viață de îmbrățișat așa cum a fost, cu greutățile ei, dar totuși splendidă, încă fantastică, nici răsplată, nici condamnare, pur și simplu un dar care mi-a fost dat de Dumnezeu.
Am încercat să trăiesc cât mai deplin posibil, totuși am făcut greșelile mele, ca fiecare persoană, ca orice păcătos. Am visat să devin o persoană despre care să se vorbească în cărțile de școală, o persoană care a fost demnă de a fi amintită de posteritate, o persoană care, ca marii din trecut, atunci când sunt numiți, se fac cu evlavie.
Nu neg că, deși intenția mea a fost să fiu un mare în istorie pentru că am făcut bine, o parte din această dorință s-a datorat și egoismului. Egoismul celor care pur și simplu vor să se simtă mai bine decât alții. Am luptat cu toată puterea împotriva acestei dorințe nesănătoase, știind foarte bine că Dumnezeu nu-i iubește pe cei care fac lucrurile pentru ei înșiși, dar cu toate acestea nu am reușit întotdeauna. Îmi dau seama acum, în timp ce scriu această scrisoare, imaginându-mi cum va fi ultimul meu moment pe Pământ, că este cea mai stupidă dorință pe care o poate avea cineva. Gloria personală, măreția, faima nu sunt altceva decât un lucru trecător. Dragostea care este creată în viață este veșnică, pentru că numai Dumnezeu este veșnic și iubirea ne vine de la Dumnezeu. Dacă există un lucru pe care nu l-am regretat niciodată, este că am iubit atât de mulți oameni în viața mea și atât de mult. Și totuși prea puțin. Cei care mă cunosc știu că nu sunt genul căruia îi place să dau sfaturi, dar aceasta este ultima mea șansă… așa că vă implor, prietenilor, iubiți-i pe cei din jur, nu uitați că tovarășii noștri de călătorie nu sunt niciodată mijlocul dar sfârşitul. Lumea e bună dacă știm unde să căutăm!
În multe lucruri, așa cum v-am spus deja, m-am înșelat! O bună parte din viața mea am crezut că nu există evenimente total pozitive sau total negative, că depinde de noi să vedem părțile bune sau părțile întunecate. Sigur, este o bună filozofie de viață, dar nu este totul! Un eveniment poate fi negativ și poate fi total negativ! Ceea ce depinde de noi nu este să găsim ceva pozitiv, ci mai degrabă să acționăm pe calea cea bună, să înduram și, pentru dragostea celorlalți, să transformăm un eveniment negativ într-unul pozitiv. Nu este vorba de a găsi laturile pozitive, ci mai degrabă de a le crea, iar aceasta este, după părerea mea, cea mai importantă facultate pe care ne-a dat-o Dumnezeu, facultatea care ne face oameni mai mult decât orice altceva.
Vreau să vă spun că vă iubesc pe toți și că a fost o plăcere să merg pe drumul vieții mele alături de voi. Nu-ți voi spune să nu fii trist, dar nu fi prea trist. Ca la fiecare moarte, printre cei dragi va fi cineva care va plânge pentru mine, cineva care va rămâne neîncrezător, cineva care în schimb, poate fără să știe de ce, va dori să iasă cu prietenii, să fie împreună, să râdă și să glumească, așa cum dacă nu s-ar fi întâmplat nimic. Vreau să fiu alături de tine în asta și să știi că este normal. Pentru cei care vor plânge, să știți că este normal să fie trist. Pentru cei care vor să petreacă, să știți că este normal să petreceți. Plânge și sărbătorește, fă-o și în onoarea mea. Dacă vrei să-ți aduci aminte în schimb de mine, nu pierde prea mult timp cu diverse ritualuri, roagă-te, bineînțeles, dar ia și niște pahare, toastează pentru sănătatea mea și a ta și fii veselă.
Întotdeauna mi-a plăcut să fiu în companie și așa mi-ar plăcea să fiu amintită.
Dar probabil că va dura timp, iar dacă vreau cu adevărat să mă consolez și să părăsesc această lume pentru a nu te face să te simți rău, nu pot să-ți spun pur și simplu că timpul va vindeca fiecare rană. Și pentru că nu este adevărat. De aceea vreau să vă vorbesc sincer despre pasul pe care l-am făcut deja și pe care toată lumea trebuie să-l facă mai devreme sau mai târziu: moartea.
Chiar și doar rostirea numelui, uneori, îți face pielea să tremure. Și totuși este un lucru firesc, cel mai natural lucru din lume. Dacă vrem să folosim un paradox, moartea este cel mai firesc lucru din viață. Și totuși ne sperie! Este normal, nu este nimic în neregulă, până și Iisus i-a fost frică. Este frica de necunoscut, pentru că nu putem spune că am trăit-o în trecut. Dar să ne gândim la moarte într-un mod pozitiv: dacă nu ar fi acolo, probabil că n-am realiza nimic în viața noastră, pentru că până la urmă, există întotdeauna un mâine. Moartea, în schimb, ne face să știm că nu există întotdeauna un mâine, că dacă vrem să facem ceva, momentul potrivit este „acum”!
Pentru un creștin, însă, moartea este și altceva! Din moment ce Iisus a murit pe cruce, ca jertfă pentru toate păcatele noastre, moartea este singura cale de a trăi cu adevărat, este singura cale de a ne întoarce în sfârșit la casa Tatălui, este singura modalitate de a-I vedea în sfârșit Fața. Și ca creștin, m-am confruntat cu moartea. Nu voiam să mor, nu eram pregătit să mor. Dar am fost pregătită. Singurul lucru care mă întristează este că nu pot fi acolo pentru a vedea lumea care se schimbă și merge înainte. În rest, însă, sper că în ultimul meu moment am putut să văd moartea așa cum a văzut-o Sfântul Francisc, ale cărui cuvinte m-au însoțit de-a lungul vieții. Sper că și eu am putut să primesc moartea ca „Sora Moarte”, din care nicio ființă vie nu poate scăpa.
Dacă în viață am fost vrednic, dacă mi-am purtat crucea așa cum mi sa cerut, acum sunt cu Creatorul. Acum sunt cu Dumnezeul meu, cu Dumnezeul părinţilor mei, în Casa Lui indestructibilă. El, Dumnezeul nostru, singurul Dumnezeu adevărat, este prima cauză și sfârșitul tuturor lucrurilor. În fața morții, nimic nu are sens în afară de El. Prin urmare, deși nu este nevoie să o spun, întrucât El știe totul, așa cum ți-am mulțumit, vreau să-I mulțumesc și Lui. Îi datorez lui Dumnezeu întreaga mea viață, fiecare lucru frumos. Credința m-a însoțit și nu aș fi ceea ce sunt fără Credința mea. Mi-a schimbat viața, a adunat-o, a făcut ceva extraordinar din ea și a făcut-o în simplitatea vieții mele de zi cu zi.
Nu obosiți niciodată, frații mei, să-L slujiți pe Dumnezeu și să ne comportăm conform poruncilor Lui, deoarece nimic nu are sens fără El și pentru că fiecare dintre acțiunile noastre va fi judecată și va decreta cine va continua să trăiască pentru totdeauna și cine va trebui în schimb să moară. Cu siguranță nu am fost cel mai bun dintre creștini, într-adevăr am fost un păcătos, dar acum contează puțin: ceea ce contează este că am încercat să fac tot posibilul și aș face-o din nou. Nu obosiți, fraților mei, să purtați crucea pe care Dumnezeu a încredințat-o fiecăruia dintre voi și nu vă fie teamă să cereți ajutor pentru a o purta, așa cum Iisus a fost ajutat de Iosif din Arimateea. Și să nu renunți niciodată la o relație deplină și confidențială cu Dumnezeu, să accepți de bunăvoie Voia Lui, pentru că este de datoria noastră, dar nici să nu fii pasiv și să-ți faci auzită vocea cu voce tare, să-ți faci cunoscută lui Dumnezeu voința, așa cum a făcut-o Iacov, care pt. arătându-se puternic a fost numit Israel: Cel ce se luptă cu Dumnezeu.
Cu siguranță, Dumnezeu, care este mamă și tată, care în persoana lui Isus a experimentat fiecare slăbiciune omenească și care în Duhul Sfânt trăiește mereu în noi, care suntem Templul Său, va aprecia eforturile voastre și le va păstra în Inima Sa.
Acum vă las, după cum v-am spus, nu-mi plac înmormântările când devin prea lungi și nu am fost scurt. Să știi că nu mi-aș putea imagina viața fără tine și, dacă mi s-ar fi oferit șansa de a alege, aș fi ales totuși să cresc alături de tine. Ma bucur ca maine va rasari din nou Soarele…
Familia mea, frații mei, prietenii și dragostea mea, sunt aproape de tine și dacă îmi este permis, te voi veghea, te iubesc!
P.s. Nu-ți face griji, este doar datoria de somn…”
Sammy Basso
Cine a fost Sammy Basso?
Sammy Basso (12/1/1995 – 10/5/2024) a fost un activist afectat de progerie, o boală genetică rară care provoacă îmbătrânirea prematură. El a fondat Asociația Italiană de Progeria Sammy Basso (A.I.Pro.Sa.B.), pentru a promova cercetarea asupra bolii și a sensibiliza publicul cu privire la progeria, colaborând cu cercetători și medici. Era adânc înrădăcinat în credința catolică, care a reprezentat întotdeauna un sprijin important pentru el. El a vorbit deschis despre relația lui cu Dumnezeu, găsind mângâiere și putere în rugăciune. Credința lui l-a călăuzit să trăiască cu seninătate și recunoștință, în ciuda dificultăților impuse de boală. Sammy a absolvit Științe ale Naturii și și-a continuat studiile în Biologie Moleculară la Universitatea din Padova, combinând pasiunea pentru știință cu un puternic simț al spiritualității.