in

„Unde este victoria ta, moarte?”, scrisoare pastorală a episcopilor Franței către credincioșii catolici

sunset-815270_1280
Foto di Roman Grac da Pixabay

Dragi frați și surori,

„O, Moarte, unde este victoria ta?” Această întrebare vine din negura veacurilor. Ea izvorăște din elanul de viață așezat în fiecare ființă omenească atunci când se răzvrătește în fața morții. Căci aceasta îi apare, într-un fel, ca fiind inumană.

Pentru credincios, întrebarea pare să izvorască din Dumnezeu însuși! Într-adevăr, Dumnezeu, Stăpânul vieții, nu poate îngădui ca moartea să înghită viața: „Dumnezeu nu a făcut moartea”, citim în Scripturile lui Israel [1].

Pentru creștin, întrebarea este ca un răspuns la neliniștea noastră, potrivit catehezei apostolului sfântul Paul despre înviere. Ea confirmă speranța profeților care vestesc că moartea va fi învinsă:

Moartea a fost înghițită de victorie.
O, moarte, unde este victoria ta?
O, moarte, unde este ghimpele tău? (1Cor 15,54b-55).

Enigma morții și a suferinței

Moartea ne atinge și ne interpelează pe fiecare dintre noi. Moartea unei persoane apropiate, în vârstă, care se stinge încet. Moartea unei persoane în sfârșit eliberate de o boală gravă. Moartea, atât de scandalos de nedreaptă, a unui copil, a unui tânăr sau a unei persoane foarte iubite, victimă prematură a unei boli, a unei epidemii sau a unui accident. Moartea provocată de un atentat sau de război. Moartea este aici, inevitabilă, adesea însoțită de suferințe. În mod spontan, putem spune că ne înspăimântă. Da, noi nu suntem făcuți pentru moarte!

Episcopii din întreaga lume reuniți la Conciliul Vatican II constatau: „În fața morții, enigma condiției umane atinge culmea. Omul nu este chinuit numai de suferință și de degradarea progresivă a trupului său, ci și mai mult de teama unei distrugeri definitive. Și tocmai printr-o dreaptă inspirație a inimii sale el respinge și refuză această ruină totală și acest eșec definitiv al persoanei sale. Germenele veșniciei pe care îl poartă în sine, ireductibil la materia singură, se răzvrătește împotriva morții [2].”

Aceiași episcopi au afirmat și: „Biserica crede că Cristos, mort și înviat pentru toți, îi oferă omului, prin Duhul său, lumină și putere pentru a-i permite să răspundă vocației sale celei mai înalte [3].”

Astfel, rămânând lucizi cu privire la propria noastră teamă și punându-ne totodată credința în Isus, mort și înviat, trebuie să primim întrebarea care se ridică în societatea noastră: putem ajuta în mod activ o persoană să moară? Putem cere cuiva să ajute în mod activ la moarte? Îndrăznind să privim moartea împreună cu Isus Cristos, putem începe să formulăm un răspuns.

„Sora noastră, moartea”

În fiecare an, la 2 noiembrie, liturgia ne invită să-i comemorăm pe credincioșii răposați. De-a lungul întregii luni noiembrie, ne rugăm mai intens pentru ei. Această rugăciune ne reînvie uneori suferința, dar reafirmă și credința noastră plină de speranță: moartea este o trecere, cea mai importantă trecere de la venirea noastră la viață.

De ce ne rugăm pentru cei morți, dacă nu pentru că noi credem că moartea este o trecere de la viața din această lume la viața veșnică împreună cu Dumnezeu? Ne rugăm pentru că dorim ca răposații noștri să cunoască fericirea veșnică. Căci, după cum știm, sufletul este „spiritual și nemuritor [4]”, iar „dorința de fericire se împlinește în vederea și fericirea lui Dumnezeu [5]”. Privim această trecere ca pe „Paștele” ultim al vieților noastre. Această trecere este luminată de Paștele lui Isus: el a trecut cu totul de la moarte la viață. Învierea sa o atestă pe deplin. De aceea, sfântul Paul poate afirma: „Dacă Cristos nu a înviat, credința voastră este zadarnică” (1Cor 15,17).

Sfântul Francisc din Assisi își încheie oda creației îndrăznind să cânte: „Lăudat fii, Doamne, pentru sora noastră moartea trupească, de care niciun om viu nu poate scăpa.” Chiar dacă societatea noastră ascunde moartea și o privește rar în față, ea este tovarășa vieților noastre și ne amintește, în mod fratern, de sfârșitul nostru. În Isus Cristos, „cel întâi-născut dintre cei morți” (Col 1,18; Ap 1,5), moartea devine fericită. „În Cristos, toți vor primi viața”, ne învață sfântul Paul (1Cor 15,22). Aceasta este minunata speranță creștină.

Moartea o evocăm adesea, de fiecare dată când ne rugăm Bucură-te, Marie: „Sfântă Marie, Maica lui Dumnezeu, roagă-te pentru noi […] acum și în ceasul morții noastre.” Autorii spirituali spun că există două zile importante în viața noastră: ziua de astăzi și ziua morții noastre. În lumina Evangheliei, aceste două momente dobândesc o frumoasă densitate. În fiecare dimineață este frumos să-i spunem Domnului „iată-mă”, asemenea Preasfintei Fecioare Maria în ziua Bunei Vestiri: „Fiat, facă-mi-se după cuvântul tău” (Lc 1,38). Și în fiecare seară, în pragul nopții, precum și în pragul morții, este la fel de frumos să spunem împreună cu bătrânul Simeon, plin de bucuria întâlnirii cu Mântuitorul său: „Acum, slobozește pe slujitorul tău în pace…” (Lc 2,29).

Știința și credința împotriva durerii și a suferinței

Încă din 1965, Conciliul Vatican II, încrezător în progresele științei, observa: „Toate încercările tehnicii, oricât de utile ar fi, sunt neputincioase în a calma neliniștea ființei umane: căci prelungirea vieții pe care biologia o oferă nu poate satisface această dorință a unei vieți ulterioare, înrădăcinată în mod invincibil în inima sa [6].”

Astăzi, știința medicală a progresat. Ea nu permite doar progrese în îngrijire, ci este tot mai capabilă să aline durerea fizică și, uneori, suferința psihică. Biserica salută aceste progrese atunci când „se dorește pur și simplu să se atenueze durerea în mod eficient, recurgând la analgezice, pe care medicina le pune la dispoziție [7]”. Acest lucru poate contribui la diminuarea suferințelor existențiale și chiar spirituale.

Dezvoltarea îngrijirilor paliative este un câștig important al epocii noastre. Într-un mod foarte fericit, aceste îngrijiri reunesc competența medicală, însoțirea umană datorită unei relații de calitate între echipa medicală, pacient și cei apropiați, precum și respectul față de persoană în integralitatea ei, cu istoria și dorințele sale, inclusiv cele spirituale. Datorită acestor îngrijiri, familiile îi pot însoți mai bine pe cei care, în circumstanțe dureroase, se apropie de marea trecere a morții. Încurajăm cercetarea și dezvoltarea îngrijirilor paliative pentru ca fiecare persoană aflată la sfârșitul vieții să poată beneficia de ele [8], atât la domiciliu, cât și într-un EHPAD sau în spital. Dragi frați și surori, este bine ca fiecare dintre voi să se informeze cu privire la îngrijirile paliative [9], pentru a-l putea însoți cum se cuvine pe unul dintre cei dragi care ar avea nevoie de ele.

În unele cazuri însă, suferința pare insuportabilă, mai ales atunci când tratamentele par neputincioase. Se întâmplă, de asemenea, ca o boală incurabilă să cufunde persoana într-o neliniște sau într-o suferință de a trăi cărora dorește să le pună capăt. Credința noastră este atunci pusă la încercare de aceste situații care ridică întrebări legitime.

„Ajutorul activ pentru a muri” ar permite, desigur, înlăturarea oricărei suferințe, dar ar trece dincolo de interdicția pe care omenirea o găsește în adâncul ființei sale și pe care Revelația lui Dumnezeu pe munte o confirmă: „Să nu ucizi” (Ex 20,13; Dt 5,17). A provoca moartea pentru a suprima suferința nu este nici îngrijire, nici însoțire: dimpotrivă, înseamnă să suprimi persoana care suferă și să întrerupi orice relație. Este „o gravă încălcare a Legii lui Dumnezeu [10]”. Este o gravă încălcare a unei interdicții care structurează viața noastră socială: societățile noastre s-au organizat limitând orice atingere adusă vieții celuilalt. Practicarea „ajutorului activ pentru a muri” este și va fi cauza altor suferințe, în special a remușcării și a vinovăției care rod pe ascuns inima ființei umane care a consimțit să-și facă semenul să moară, până când aceasta întâlnește milostivirea Dumnezeului celui Viu.

Alegerea fraternității

Credința noastră ne cheamă la o altă atitudine: prin ea alegem însoțirea, împotriva oricăror obstacole. Fraternitatea bunului samaritean care are grijă de fratele său „pe jumătate mort” ne inspiră pe acest drum (Lc 10,33-35). Fraternitatea ne invită să ne ajutăm unii pe alții pentru a ne păstra puterea de a însoți cu delicatețe, fidelitate și blândețe.

În legătură cu echipele medicale, putem trăi această însoțire cu răbdare. Agonia, adică ultimele momente ale vieții, poate fi mai lungă sau mai scurtă, mai liniștită sau mai zbuciumată, mai mult sau mai puțin dramatică. Tradiția creștină cunoaște gesturi variate pentru a o însoți într-un mod uman, cu adevărat fratern: psalmii, rugăciunea comună, dar și simplul fapt de a rămâne aproape de o persoană aflată la sfârșitul vieții, fără să obosim.

Însoțirea, pentru a ușura durerea, poate merge până la sedare. Această sedare este adesea intermitentă și trebuie să fie proporționată. În mod rar, echipa medicală poate considera potrivit să primească cererea unui pacient de a beneficia de o sedare continuă până la deces sau să o ia în considerare împreună cu cei apropiați, atunci când pacientul nu-și mai poate exprima voința [11]. Nu este vorba atunci de a provoca moartea, ci de a alina suferința. Aceste decizii, luate întotdeauna în mod colegial, trebuie să fie luate într-un dialog delicat cu cei apropiați, în special pentru a lăsa timp unor adevărate rămas-bunuri, pe cât este posibil.

Este atunci frumos „să știm să rămânem”, să veghem împreună cu cei care suferă de neliniștea de a muri, „să mângâiem”, adică să fim prezenți în singurătate, să fim o prezență împărtășită care se deschide spre speranță [12]. Este frumos să-l pregătim pe bolnav să-l vadă pe Dumnezeu. Prezența capelanului este importantă. Atunci când este posibil și corespunde situației religioase a pacientului aflat la sfârșitul vieții, celebrarea sacramentelor Reconcilierii, Ungerii bolnavilor și Euharistiei este un pas foarte frumos.

Să nu uităm Împărtășania primită ca viatic, adică în momentul trecerii spre Tatăl: ea este mai mult ca oricând „sămânță a vieții veșnice și putere de înviere” [13]. Și, în orice caz, rugăciunea alături de un muribund, chiar și tăcută, nu are preț pentru noi, cei care credem în „comuniunea sfinților”.

Botezul, izvor al vieții

Fraților și surorilor, a pune mâna pe durata vieții noastre, a alege ceasul morții noastre, a ne face complici la aceasta înseamnă să revenim asupra angajamentului asumat la Sfântul nostru Botez. În el, am fost cufundați în moartea și învierea lui Isus pentru ca, asemenea lui, să trăim o „viață nouă” (cf. Rom 6,3-4). Prin Botez suntem purificați și consacrați în Duhul Sfânt pentru a oferi împreună cu Isus fiecare clipă dăruită de Dumnezeu în timpul vieții noastre pe pământ. Viața nouă a ucenicilor lui Isus este aceea a „iubirii” (cf. Rom 13,8-10), iubire față de Dumnezeu și față de aproapele nostru (cf. Mt 22,36-40). A ne pregăti pentru moarte înseamnă, cu harul lui Dumnezeu, să iubim și să creștem în iubirea față de Dumnezeu și față de frații și surorile noastre. „Spre seara vieții noastre vom fi judecați după iubire”, după cuvântul sfântului Ioan al Crucii pe care papa Francisc îl repetă cu drag [14].

Astfel, Botezul nostru este adevărata sursă a „directivelor noastre anticipate [15]”, fie că sunt scrise, fie că sunt transmise pur și simplu verbal unei „persoane de încredere [16]”. Este bine să ne ajutăm unii pe alții să trăim, să avem încredere unii în alții pentru a fi încurajați să trăim până la capăt în demnitatea copiilor lui Dumnezeu.

Ne angajăm să reflectăm asupra propriilor noastre directive anticipate, pentru ca moartea noastră să nu ne fie nici furată, nici impusă lui Dumnezeu, și vă invităm să faceți la fel. Dorim ca moartea noastră să fie, prin Duhul Sfânt, prin prezența fraților și surorilor, prin însoțirea medicinei, o trecere oferită în mod liber, în care să-i încredințăm cu recunoștință Tatălui nostru ceresc tot ceea ce ne-a dăruit. Dorim, împreună cu Fiul său, Isus, să participăm la oferirea lumii, încă suferinde, pentru mântuirea ei și pentru slava lui Dumnezeu, oferindu-i toată iubirea trăită aici, pe pământ. Dorim ca ea să fie, în spirit și în adevăr, Paștele ultim, după chipul și asemănarea Paștelui lui Isus. Dorim ca ea să fie un act de încredere în milostivirea infinită a Dumnezeului nostru, mai mare decât toate.

Pentru aceasta, să înțelegem bine locul esențial al „intenției” în deciziile medicale la sfârșitul vieții. Este intenția aceea de a alina suferința prea greu de suportat, protejând clipele care mai rămân de trăit, chiar dacă aceasta poate scurta zilele bolnavului? Sau intenția este de a anticipa moartea pentru a pune capăt suferinței [17]? Dumnezeu spune: „Alege viața!” (cf. Dt 30,19). Să ne ajutăm unii pe alții, ascultând sfatul celor care îngrijesc, să discernem între ceea ce ține de îngrijire, hidratare și hrană datorate bolnavului, chiar dacă moartea devine sigură, și ceea ce ar putea fi obstinație terapeutică zadarnică și sursă de suferință inutilă [18]. Da, să ne ajutăm să discernem alegerile pentru viață, consimțind în același timp la moartea care vine.

Solidaritatea umană

Legalizarea sinuciderii asistate sau a eutanasiei, numite în mod eufemistic „ajutor activ pentru a muri”, este o propunere recurentă în fața morții sau, mai degrabă, în fața dorinței de a muri. Prezentată ca o deschidere sau chiar ca un progres, ea are aparența unei libertăți mai mari pentru fiecare persoană care, se spune, are dreptul să-și aleagă moartea în virtutea autonomiei sale [19]. Se adaugă că aceasta nu i-ar prejudicia în niciun fel pe ceilalți, deoarece nimeni nu ar fi obligat să o facă.

A o privi astfel înseamnă să uităm dimensiunea eminamente socială a morții și solidaritatea umană care decurge din aceasta. Fie că vrem, fie că nu, alegerea individuală a sinuciderii asistate sau a eutanasiei angajează libertatea altora chemați să realizeze acest „ajutor activ pentru a muri”. Ea rupe în mod radical însoțirea fraternă oferită; transformă profund misiunea celor care îngrijesc. Ea ruinează rodnicia simbolului bunului samaritean, care inspiră iubirea, fundamentul unei „societăți demne de acest nume [20]”.

A trăi moartea ca pe o alegere individuală, de făcut sau de refuzat, este inuman. Suntem cu toții ființe aflate în relație, fericiți să ne încredințăm unii altora. În încrederea în celălalt poate fiecare să-și privească propria moarte. Ne putem imagina ce ar trăi în adâncul lor copiii al căror tată sau mamă ar decide să i se pună capăt vieții? Ce ar însemna pentru un fiu sau o fiică să decidă acest moment pentru mama sau tatăl său care nu se mai poate exprima, sau chiar pur și simplu să contribuie la aceasta ori să refuze să contribuie? În fața presiunii pe care ar crea-o posibilitatea de a alege moartea, care ar fi libertatea interioară reală a unei persoane slăbite de boală? Pe de altă parte, cum ar fi trăite eventualele neînțelegeri familiale? Chiar dacă un mecanism de reglementare ar controla procesul decizional pentru alegerea propriei morți, ar putea oare cei apropiați, dezbinați, să-și găsească pacea inimii?

Cum să nu fim foarte atenți la situația persoanelor care suferă de o boală incurabilă, fără să fie însă la sfârșitul vieții pe termen scurt? Să te vezi diminuându-te poate fi uneori insuportabil. Unii cer să moară, exprimând dorința de a nu deveni o povară pentru cei apropiați. A ceda dorinței lor poate fi prezentat ca un act de fraternitate și, în orice caz, de respect individual. Totuși, este oare cererea suficientă pentru a justifica soluția morții? Mai mult, trebuie oare ca dorința câtorva să conducă societatea noastră să ofere moartea tuturor persoanelor incurabile? Ce vor trăi acestea dacă, mai mult sau mai puțin explicit, le este prezentată posibilitatea de a cere să fie ajutate să moară? Întreaga dinamică a îngrijirii ar fi grav deturnată.

A legifera în acest sens ar însemna să-i obligăm pe toți să facă o alegere individuală. Aceasta ne-ar îndepărta de adevărata libertate care crește în relație și care presupune să asumăm ceea ce suntem în adevăr, ființe muritoare care nu ne aparținem nouă înșine. Însuși faptul de a propune o asemenea alegere ar accentua starea de rău a societății noastre și ar împinge și mai mult umanitatea noastră spre individualismul ucigător. Pentru noi, creștinii, aceasta ar însemna îndepărtarea de planul mântuitor voit de Dumnezeu: „să-i adune în unitate pe copiii lui Dumnezeu cei risipiți” (In 11,52).

Înțelegem aceasta: credința și caritatea noastră sunt și vor fi solicitate. Credința și caritatea ne luminează drumul și ne călăuzesc pașii în fața morții și a însoțirii datorate muribunzilor. Ele ne cer, de asemenea, să evităm judecățile incompatibile cu respectul datorat fiecărei persoane umane. Ele ne dau curajul de a reîncepe neîncetat să construim fraternitatea, cu harul lui Dumnezeu și cu ajutorul comunității.

Ajutorul activ pentru a trăi

Cuvintele noastre vor avea poate puțină greutate în fața opiniilor aparent dominante. Și totuși, mulți dintre concetățenii noștri se întreabă în fața întrebării radicale a morții: „O, moarte, unde este victoria ta?” Ei și-ar dori atât de mult ca victoria să fie a vieții! Angajamentul nostru de a fi împreună slujitori ai vieții este răspunsul la chemarea pe care ne-o adresează Isus, propunând atitudinea bunului samaritean: „Mergi și fă și tu la fel” (Lc 10,37).

Fără îndoială, trebuie să analizăm modalitățile de îngrijire personală și colectivă a persoanelor vârstnice, pentru a le oferi cele mai bune condiții pentru un sfârșit demn al vieții și pentru o bună apropiere de moarte. Ar fi bine să ne instruim unii pe alții, să ne iubim în adevăr și, să îndrăznim să o spunem, să ne pregătim fără teamă pentru a muri bine.

Se cuvine ca fiecare să se pregătească pentru boală și pentru moarte. Nu facem aceasta angoasându-ne, imaginându-ne ce este mai rău, ci învățând să folosim fiecare clipă pentru a ne apropia de Dumnezeu și de ceilalți. Să cerem harul de a înțelege că a fi dependent nu este o degradare: condiția umană este frumoasă tocmai prin faptul că suntem dependenți unii de alții. Există momente în viață în care fiecare dăruiește mult și altele în care fiecare trebuie să primească cu recunoștință.

Recunoștință și speranță

Celor care se află în slujba persoanelor vulnerabile aflate la sfârșitul vieții, fie că este vorba de un termen scurt sau mediu, fie că sunt vârstnice sau nu, fie că sunt poate tineri sau copii, vrem să le repetăm cuvintele sfântului Paul de la încheierea predicii sale despre înviere:

„Frații mei preaiubiți, fiți tari, neclintiți, luați parte tot mai activ la lucrarea Domnului, căci știți că osteneala voastră în Domnul nu este zadarnică” (1Cor 15,58).

Vă invităm să faceți al vostru acest mare capitol 15 din Prima Scrisoare către Corinteni despre învierea lui Cristos și despre învierea morților. Vă invităm să-l meditați, rugându-l pe Duhul Sfânt să dăruiască societății noastre bucuria de a alege viața, de a alege ajutorul activ pentru a trăi și pentru a muri bine. Vă încredințăm acest Cuvânt al lui Dumnezeu „pentru ca să prisosiți în speranță” (Rom 15,13).

„Să-i mulțumim lui Dumnezeu, care ne dă victoria prin Domnul nostru Isus Cristos” (1Cor 15,57), ne îndeamnă sfântul Paul. Mulțumim pentru medici și personalul medical, pentru cei care îi îngrijesc pe bolnavi, pentru capelanii spitalelor și ai EPHAD-urilor, pentru personalul devotat, voluntarii și vizitatorii binevoitori ai părinților și prietenilor noștri aflați în instituții de sănătate și pentru frații și surorile care țin de mână pe cei care ne părăsesc, rămânând adesea aproape de ei în tăcere. Toți contribuie la victoria păcii! Câți martori ne dezvăluie rodnicia grijii față de muribunzi, pentru ca pacea să vină în sufletul lor și, de asemenea, în inima celor apropiați!


În timpul adunării noastre de la Lourdes, ne rugăm Domnului celor morți și celor vii să le acorde tuturor și fiecăruia, fiilor și fiicelor sale preaiubiți uniți prin Botez cu Isus cel înviat, tuturor fraților și surorilor noastre în umanitate, un spor de înțelepciune și, de asemenea, harul unei „morți bune [21]”. „Pentru un creștin, spune papa Francisc, moartea bună este o experiență a milostivirii lui Dumnezeu, care este aproape de noi și în acest ultim moment al vieții noastre.” El adaugă: „Fie ca sfântul Iosif să ne ajute să trăim cât mai bine cu putință misterul morții [22].”

Aici ne rugăm Domnului pentru voi și, mai ales, pentru cei care se confruntă cu un sfârșit de viață în suferință. Ne rugăm, conștienți de ceea ce marea dezbatere asupra sfârșitului vieții poate face să răsune în profunzimea fiecăruia dintre noi. Fie ca Fecioara Maria să obțină pentru toți darul ascuns al Duhului Sfânt, care ne face să discernem frumusețea vieții și măreția fraternității.

La Lourdes, 8 noiembrie 2022

Episcopii Franței.

Sursa: https://eglise.catholique.fr/conference-des-eveques-de-france/textes-et-declarations/531765-o-mort-ou-est-ta-victoire-lettre-pastorale-des-eveques-de-france-aux-fideles-catholiques/

[1] „Dumnezeu nu a făcut moartea și nu se bucură de pieirea celor vii. El le-a creat pe toate ca să existe; ceea ce se naște în lume este purtător de viață: nu există în el o otravă care să aducă moartea. Puterea Morții nu domnește pe pământ, căci dreptatea este nemuritoare.” (Înț 1,13-15)

[2] Constituția despre Biserică în lumea contemporană, Gaudium et spes, 7 decembrie 1965, nr. 18 §1.

[3] Ibid., nr. 10, §2.

[4] Cf. ibid., nr. 14, §2.

[5] Cf. Catehismul Bisericii Catolice, nr. 2548.

[6] Ibid., nr. 18, §1.

[7] Cf. Ioan Paul al II-lea, enciclica Evanghelia vieții, 25 martie 1995, nr. 65.

[8] Legea din 9 iunie 1999 consideră că este dreptul fiecărui cetățean să aibă acces la îngrijiri paliative. Ultimul Aviz al Comitetului Consultativ Național de Etică recunoaște că acest lucru nu este încă valabil pentru toți bolnavii și consideră dezvoltarea îngrijirilor paliative o condiție prealabilă pentru o eventuală evoluție legislativă (Avizul 139, 30 iunie 2022).

[9] Puteți consulta site-ul Societății Franceze de Însoțire și Îngrijiri Paliative (SFAP).

[10] Cf. Ioan Paul al II-lea, enciclica Evanghelia vieții, 25 martie 1995, nr. 65.

[11] Acest lucru este prevăzut de așa-numita lege Clayes-Léonetti din 2 februarie 2016.

[12] Congregația pentru Doctrina Credinței, Scrisoarea Samaritanus Bonus, V §1.

[13] Sacramente pentru bolnavi, nr. 144.

[14] Cf., de exemplu, Bula de convocare Misericordiae Vultus, nr. 15. A se vedea citatul din sfântul Ioan al Crucii (1542-1591), în Catehismul Bisericii Catolice, nr. 1022.

[15] Prevăzute de legea din 22 aprilie 2005, articolul 7.

[16] Desemnarea „persoanei de încredere” prevăzută de legea din 4 martie 2002 și precizată în legea din 22 aprilie 2005, articolul 8: „Opinia acesteia, cu excepția cazurilor de urgență sau de imposibilitate, prevalează asupra oricărei alte opinii nemedicale, cu excluderea directivelor anticipate, în deciziile de investigare, intervenție sau tratament luate de medic.”

[17] Intenția este „un element esențial” pentru discernerea bunătății morale a unui act uman (Catehismul Bisericii Catolice, nr. 1752). Ioan Paul al II-lea, la nr. 65 al enciclicei sale Evanghelia vieții, scrie: „Prin eutanasie, în sens propriu, trebuie să se înțeleagă o acțiune sau o omisiune care, prin ea însăși și în intenție, provoacă moartea pentru a înlătura astfel orice durere. Eutanasia se situează, așadar, la nivelul intențiilor și al procedeelor folosite.”

[18] Sfântul Ioan Paul al II-lea confirmă posibilitatea morală de a refuza obstinația terapeutică (Evanghelia vieții, nr. 65). Congregația pentru Doctrina Credinței vorbește despre „obligația morală de a exclude obstinația terapeutică” (Scrisoarea Samaritanus Bonus din 25 iunie 2020, V §2). Legea civilă, așa-numita lege Léonetti din 22 aprilie 2005, o interzice.

[19] Cu privire la autonomie, Ioan Paul al II-lea, la nr. 64 din Evanghelia vieții, scrie: „Refuzând sau uitând relația sa fundamentală cu Dumnezeu, omul consideră că este pentru sine însuși criteriu și normă și consideră, de asemenea, că are dreptul să ceară societății să-i garanteze posibilitatea și mijloacele de a decide asupra propriei vieți în deplină și totală autonomie. În special omul din țările dezvoltate se comportă astfel; el se simte împins spre această atitudine de progresele constante ale medicinei și de tehnicile ei tot mai avansate. […] În acest context, tentația eutanasiei devine tot mai puternică, adică tentația de a deveni stăpânul morții, provocând-o anticipat și punând astfel capăt «cu blândețe» propriei vieți sau vieții altora.”

[20] Cf. Fratelli tutti, 3 octombrie 2020, nr. 71. Vă invităm să vă faceți timp pentru a citi admirabilul al doilea capitol, „Un străin pe drum”, al acestei enciclice a papei Francisc, Fratelli tutti.

[21] Cf. Misalul Roman (2021), Liturghia „pentru a cere harul unei morți bune”, p. 1151.

[22] Papa Francisc, Cateheza din 9 februarie 2022: „Sfântul Iosif, patronul unei morți bune.” În această cateheză, Papa amintește tradiția potrivit căreia sfântul Iosif a murit în brațele lui Isus și ale Fecioarei Maria (Benedict al XV-lea, Motu proprio Bonum Sane, 25 iulie 1920).

Tizian_041

Adormirea Maicii Domnului (Papa Ioan Paul al II-lea)

7

Prieteni în rugăciune. O modalitate ușoară de a descoperi apropierea lui Dumnezeu