in

Adormirea Maicii Domnului (Papa Ioan Paul al II-lea)

Tizian_041
Titian, Public domain, via Wikimedia Commons

1. Cu privire la încheierea vieții pământești a Mariei, Conciliul reia termenii Bulei de definire a dogmei Adormirii și afirmă: „Neprihănita Fecioară, ferită de orice pată a păcatului strămoșesc, după ce și-a încheiat cursul vieții pământești, a fost ridicată cu trupul și cu sufletul la gloria cerească” (Lumen Gentium, 59). Prin această formulare, Constituția dogmatică Lumen gentium, urmându-l pe Venerabilul meu Predecesor Pius al XII-lea, nu se pronunță asupra problemei morții Mariei. Totuși, Pius al XII-lea nu a intenționat să nege faptul morții, ci doar nu a considerat oportun să afirme în mod solemn, ca adevăr care trebuia să fie admis de toți credincioșii, moartea Maicii Domnului. Unii teologi, într-adevăr, au susținut scutirea Fecioarei de la moarte și trecerea ei directă de la viața pământească la gloria cerească. Totuși, această opinie este necunoscută până în secolul al XVII-lea, în timp ce, în realitate, există o tradiție comună care vede în moartea Mariei introducerea ei în gloria cerească.

2. Este posibil ca Maria din Nazaret să fi trăit în trupul ei drama morții? Reflectând asupra destinului Mariei și asupra relației sale cu Fiul divin, pare legitim să răspundem afirmativ: din moment ce Cristos a murit, ar fi greu să susținem contrariul în cazul Maicii. În acest sens au cugetat Părinții Bisericii, care nu au avut nicio îndoială în această privință. Este suficient să-l cităm pe Sfântul Iacob de Sarug (+ 521), potrivit căruia „corul celor doisprezece Apostoli”, când pentru Maria a sosit „timpul de a merge pe calea tuturor generațiilor”, adică pe calea morții, s-a adunat pentru a îngropa „trupul feciorelnic al Binecuvântatei” (Discurs despre înmormântarea Sfintei Născătoare de Dumnezeu, 87-99 în C. VONA, Lateranum 19 [1953], 188). Sfântul Modest al Ierusalimului (+ 634), după ce a vorbit pe larg despre „preafericita adormire a preaslăvitei Născătoare de Dumnezeu”, își încheie „encomiul” preamărind intervenția minunată a lui Cristos, care „a înviat-o din mormânt” pentru a o lua împreună cu El în slavă (Sfântul Modest al Ierusalimului, Enc. in dormitionem Deiparae semperque Virginis Mariae, nn. 7 și 14: PG 86 bis, 3293; 3311). Sfântul Ioan Damaschinul (+ 704), la rândul său, se întreabă: „Cum se face că aceea care la naștere a depășit toate limitele firii, acum se supune legilor ei și trupul ei neprihănit este supus morții?”. Și răspunde: „Se cuvenea, desigur, ca partea muritoare să fie depusă pentru a se îmbrăca în nemurire, deoarece nici Stăpânul firii nu a refuzat experiența morții. El, într-adevăr, moare după trup și prin moarte nimicește moartea, dăruiește nestricăciunea stricăciunii și face din moarte izvor de înviere”. (Sfântul Ioan Damaschinul, Panegiric despre Adormirea Maicii Domnului, 10: SC 80,107).

3. Este adevărat că în Revelație moartea este prezentată ca pedeapsă pentru păcat. Totuși, faptul că Biserica o proclamă pe Maria eliberată de păcatul strămoșesc printr-un privilegiu divin singular nu duce la concluzia că ea ar fi primit și nemurirea trupească. Maica nu este superioară Fiului, care a asumat moartea, dându-i un nou înțeles și transformând-o în instrument de mântuire. Implicată în opera răscumpărătoare și asociată ofertei mântuitoare a lui Cristos, Maria a putut împărtăși suferința și moartea în vederea răscumpărării omenirii. Și pentru ea este valabil ceea ce afirmă Sever al Antiohiei cu privire la Cristos: „Fără o moarte prealabilă, cum ar putea avea loc învierea?” (Sever al Antiohiei, Antiiulianistica, Beirut 1931, 194s). Pentru a fi părtașă la învierea lui Cristos, Maria trebuia mai întâi să împărtășească moartea lui.

4. Noul Testament nu oferă nicio informație cu privire la împrejurările morții Mariei. Această tăcere ne face să presupunem că ea a avut loc în mod normal, fără vreun detaliu demn de menționat. Dacă nu ar fi fost așa, cum ar fi putut vestea să rămână ascunsă contemporanilor și să nu ajungă, într-un fel, până la noi? În ceea ce privește cauzele morții Mariei, nu par întemeiate opiniile care ar dori să excludă pentru ea cauzele naturale. Mai importantă este cercetarea atitudinii spirituale a Fecioarei în momentul despărțirii sale de această lume. În această privință, Sfântul Francisc de Sales consideră că moartea Mariei a avut loc ca efect al unui elan de iubire. El vorbește despre o moarte „în iubire, din cauza iubirii și pentru iubire”, ajungând astfel să afirme că Maica Domnului a murit din iubire pentru fiul ei Isus (Sfântul Francisc de Sales, Traité de l’Amour de Dieu, Lib. 7, c. XIII-XIV). Oricare ar fi fost faptul organic și biologic care a cauzat, sub aspect fizic, încetarea vieții trupului, se poate spune că trecerea de la această viață la cealaltă a fost pentru Maria o maturizare a harului în slavă, astfel încât niciodată ca în acel caz moartea nu a putut fi concepută atât de potrivit ca o „adormire”.

5. La unii Părinți ai Bisericii găsim descrierea lui Isus însuși care vine să-și ia mama în momentul morții, pentru a o introduce în gloria cerească. Ei prezintă astfel moartea Mariei ca pe un eveniment de iubire care a condus-o să ajungă la Fiul ei divin pentru a împărtăși viața lui nemuritoare. La sfârșitul existenței sale pământești, ea va fi trăit, asemenea lui Paul și mai mult decât el, dorința de a fi dezlegată de trup pentru a fi cu Cristos pentru totdeauna (cf. Fil 1, 23).

Papa Ioan Paul al II-lea – 25 iunie 1997

8b391306-272e-4dbe-97a4-1c67b048d29e

Ce este căsătoria forțată?

sunset-815270_1280

„Unde este victoria ta, moarte?”, scrisoare pastorală a episcopilor Franței către credincioșii catolici