29 august 2006
Testamentul meu spiritual
Dacă la această oră târzie a vieții mele mă uit înapoi la deceniile pe care le-am parcurs, văd mai întâi de toate câte motive am ca să mulțumesc. Mai înainte de oricine, îi mulțumesc lui Dumnezeu, dăruitorul tot darului cel bun, care mi-a dăruit viața și m-a călăuzit în diferitele momente de confuzie, ridicându-mă întotdeauna când începeam să mă clatin și dându-mi iar și iar lumina Feței sale. Privind în urmă, văd și înțeleg că chiar și părțile întunecoase și ostenitoare ale acestui drum au fost pentru mântuirea mea și că chiar în acestea El m-a călăuzit bine.
Mulțumesc părinților mei, care mi-au dăruit viața într-un timp greu și care, cu prețul unor mari sacrificii, mi-au pregătit prin iubirea lor o locuință minunată care, ca o lumină clară, luminează până astăzi toate zilele mele. Credința luminoasă a tatălui meu ne-a învățat pe noi, fiii săi, să credem și, ca un indicator de drum, a fost mereu stabil în mijlocul tuturor cuceririlor științifice. Devoțiunea profundă și marea bunătate a mamei mele reprezintă o moștenire pentru care nu voi putea niciodată să mulțumesc îndeajuns. Sora mea m-a asistat vreme de decenii fără niciun interes și cu o grijă plină de afecțiune. Fratele meu, cu luciditatea judecății sale, cu determinarea sa viguroasă și cu seninătatea inimii sale, mi-a deschis mereu calea înaintea mea. Dacă nu i-aș fi avut în continuu înaintea mea și alături de mine, nu aș fi putut să găsesc calea cea bună.
Îi mulțumesc din inimă lui Dumnezeu pentru numeroșii prieteni – bărbați și femei – pe care El mi i-a așezat întotdeauna alături de mine, pentru colaboratorii din toate etapele drumului meu, pentru învățătorii și studenții pe care El mi i-a dăruit. Îi încredințez pe toți bunătății sale.
Vreau să-i mulțumesc Domnului pentru patria mea frumoasă de la poalele Alpilor bavarezi, în care am văzut întotdeauna oglindindu-se splendoarea Creatorului. Mulțumesc oamenilor din patria mea pentru că în ei am putut întotdeauna să experimentez frumusețea credinței. Mă rog pentru ca țara noastră să rămână o țară de credință și, dragi compatrioți, vă rog să nu vă rupeți de credință. În cele din urmă, îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru tot frumosul pe care am avut posibilitatea să-l simt în toate etapele drumului meu, dar mai ales la Roma și în Italia, care a devenit a doua mea patrie.
De la toți cei pe care i-am nedreptățit în vreun fel, îmi cer din inimă iertare.
Ceea ce am spus mai înainte compatrioților mei, o spun acum tuturor celor care în Biserică au fost încredințați slujirii mele: rămâneți tari în credință, nu vă tulburați! Deseori, se pare că știința – științele naturii, pe de o parte, și, pe de alta, cercetarea istorică, în special exegeza Sfintelor Scripturi – ar fi în măsură să aducă rezultate irefutabile în contrast cu credința catolică. Am trăit schimbările științelor naturii încă din timpuri îndepărtate și am avut ocazia să observ că, dimpotrivă, au dispărut certitudinile aparent contrare credinței, dovedindu-se a fi nu știință, ci interpretări filosofice care doar aparent se cuvin științei; după cum credința, de altfel, intrând în dialog cu științele naturii, a învățat să înțeleagă mai bine limita ponderii propriilor afirmații și, prin urmare, specificitatea ei. Au trecut șaizeci de ani de când însoțesc drumul teologiei, în particular al științelor biblice, și, odată cu succesiunea diverselor generații, am văzut năruindu-se teze care păreau invincibile, dovedindu-se simple ipoteze: generația liberală (Harnack, Jülicher, etc.), generația existențialistă (Bultmann, etc.), generația marxistă. Am văzut și văd cum din ghemul ipotezelor a ieșit și iese din nou la vedere rezonabilitatea credinței. Isus Cristos este cu adevărat calea, adevărul și viața, și Biserica, cu toate neajunsurile ei, este cu adevărat Trupul său.
La urmă, vă cer cu umilință: rugați-vă pentru mine ca Domnul, în ciuda tuturor păcatelor și neajunsurilor mele, să mă primească în lăcașurile veșnice. Pentru toți cei care îmi sunt încredințați se înalță zi de zi, din inimă, rugăciunea mea.
Benedictus PP XVI.